Premieră teatrală, „Orașul nostru”, adaptare după textul lui Thornton Wilder

editat de Vasile Zărăndan • 06 Mar 2017 • 1 Comentarii

Dramaturg și romancier, laureat cu trei Premii Pulitzer, Thornton Wilder declara că se consideră, în primul rând, profesor. Și îl înțeleg foarte bine, nu doar dintr-o solidaritate de breaslă, păstrând proporțiile de rigoare, ci pentru că realmente avea vocația de „dascăl”, în cel mai bun sens al cuvântului. În mod sigur, și-a surprins publicul în anul 1938, cu Orașul nostru (piesă pentru care i s-a decernat unul din cele trei Premii Pulitzer) prin faptul că îi propunea o altă raportare față de spectacol, obligându-l să participe din interior la reconstituirea unei „felii” de viață. Și de istorie. Ca oricare dascăl cu har, Thornton Wilder știa că nu toți spectatorii acceptă o scenă goală, fără niciun element de decor (să nu uităm că discutăm despre deceniul al patrulea al secolului trecut!), de aceea, după cum însuși mărturisește, a introdus „câteva obiecte pentru spectatorii care chiar au nevoie de decor”.

Apreciez faptul că regizorul Cristian Ban, în adaptarea „după” textul lui Thornton Wilder,a păstrat această subliniere privind decorul, urmând totodată „indicațiile” autorului referitoare la mimarea sprijinită de o interesantă și agreabilă complementaritate de sunet. Este bine, din punctul nostru de vedere, că regizorul Cristian Ban nu l-a trădat pe Thornton Wilder, în sensul că a subliniat cu franchețe perioada „reconstituită”, chiar dacă aceasta este diferită de la text la spectacol: 1901-1913 în textul dramaturgului; 1910 până în prezent, în adaptarea semnată de regizorul Cristian Ban. De fapt, Thornton Wilder își considera piesele de teatru ca fiind „cecuri în alb, semnate de regizori și actori”. Să reținem că modernitatea în plan teatrologic a piesei lui Thornton Wilder este esențială iar „liniile” trasate de dramaturg au făcut istorie și continuă să surprindă contemporaneitatea teatrală.

Regizorul Cristian Ban nu a propus o lectură scenică a piesei lui Thornton Wilder prin câteva din „punctele” sale de susținere, mult prea puține, credem, ci a preferat să transleze subiectul, elaborând pe baza consultării unei singure cărți și a unor interviuri (fără să precizeze ale cui și cu cine!) un scenariu, pe care l-am citit cu real interes pentru că regăseam o „felie” din istoria urbei noastre. Nu trebuie să facem eroarea considerând adaptarea semnată de Cristian Ban drept un documentar, o restituire a unor pagini inedite de istorie locală. Dacă totuși regizorul și-a propus acest proiect ambițios, atunci trebuia să fi renunțat la un mod superficial de abordare și trebuia să-și fi motivat, prin argumente solide, opțiunea pentru „reconstituirea” ca scenariu și lectura scenică a devenirii prin timp a urbei noastre, prin trei momente/ani: 1910, 1920, 2017. În plus, gustul discutabil pentru anecdotic a șubrezit spectacolul prin eludarea unei problematici fundamentale invederate de textul lui Thornton Wilder.

Lizica Mihuț

Continuarea pe: (lizicamihut.ro)