Ultima dată când am fost la cabana Bălești de pe Valea Zeldeșului a fost în iarnă în 5 februarie, nu era zăpadă dar era frig, iar  dimineața când m-am trezit erau minus 8 grade. Seara nu am putut adormi până nu am stat puțin afară la aerul tare și curat, să privesc  cerul  împestrițat de stele, și abia într-un târziu când mă prinsese frigul am intrat la căldura sobei de teracotă  în care trozneau două bucăți de lemn  puse de tanti Catița înainte de a ajunge noi. Valea Zeldeșului are un farmec  aparte  în fiecare anotimp, vara te inundă răcoarea, iarna gândul te duce la o vânătoarea de mistreți, iar toamna te îndeamnă să asculți, chemarea dragostei la boncănitul cerbilor, când pădurea  începe să-și schimbe culoarea veșmântului. Primăvara trilul păsărelelor, îți umple sufletul și inima de bucurie, când totul renaște la viață, cu primii ghiocei apoi primii muguri și nici nu îți dai seama când pădurea înverzește.

 În urmă cu doar câteva zile  am ajuns din nou în acest loc binecuvântat de Dumnezeu, un loc unde sufletul și trupul se odihnesc în răcoarea pădurii de foioase, liniștea și aerul  curat  dar și înmiresmat  cu parfumul  florilor de soc sunt  un izvor  binefăcător de sănătate făcând  din Valea Zeldeșului  un loc  care te îndeamnă să revii mereu, așa cum fac și eu pentru că aici  găsesc acea liniște de care ai nevoie uneori,  aici  în poienița de la Bălești.

De această dată am  ajuns cu gândul de a cunoaște ceva din trecutul acestui minunat loc, și  Dumnezeu mi-a scos în cale un om bun, un om care a copilărit și a trăit tinerețea  pe Valea Zeldeșului de la Iacobini. Pe ,, bace,, Vasile Faur l-am găsit la o frumoasă cabană peste vale de drumul forestier, și din vorbă în vorbă mi-a povestit despre anii din tinerețea dânsului când valea era plină de fete și flăcăi la coasă sau la fân. În trecut pe vremea Austro-Ungariei, spunea dânsul pe Valea Zeldeșului exista o carieră de piatră folosită pentru  fabricarea cimentului, piatră care se transporta cu mocănița și vagoneții  până la fabrică la Gurahonț.

Multă piatră pentru ciment și mult lemn au dat pădurile astea  austro-ungarilor din acele vremi, și câte alte bogății nu au luat calea străinătății. Astăzi cariera e părăsită iar fabrica a dispărut, doar pădurea a rămas în picioare, aici fiind pădure cât vezi cu ochii. Nu vreau să creadă  cineva că încerc să-i laud pe cei de la Ocolul Silvic Gurahonț dar, aici nu am văzut păduri decimate ca în alte părți, acești silvicultori au grijă de pădure,  iar drumurle  forestiere  sunt  bune  și cred eu, aceste două lucruri sunt cartea de vizită a unui ocol silvic, pădurea și drumul de acces. Am ascultat  acest om simplu de la țară, pentru că multe lucruri frumoase poți afla  și îmi povestea  cu mult  drag  despre ceea ce s-a petrecut cândva pe vale aici la Iacobini, dar avea și o nemulțumire: faptul că nu mai are cine lucra pământul la țară, nu mai este tineret.....Ei, dar lumea s-a schimbat, și tinerii chiar de-ar rămâne sa lucreze pământul sistemul țării  ăsteia  i-ar dărâma  și ar renunța, deși e păcat de o zonă așa frumoasă că nu  este exploatată, la valoarea ei. Tinerii ar  putea  accesa  fonduri europene și s-ar axa pe agroturism, pensiuni, cabane, echitație și zona  ar putea deveni un mic paradis turistic. Am plecat mai departe și pașii m-au purtat spre ,,Căsuța din pădure,,  trecând puntea peste apa Zeldeșului, curgând agitată  spre sat, am urcat dealul prin pădurea de fagi  spre acel ,,Colț de Rai,, unde liniștea  acelei poienițe  te îmbie să zăbovești și să te gândești ce frumos trebuie sa fie aici în răcoarea nopților de vară, înconjurat de păduri, unde doar cerul îl poți vedea. Acest loc minunat își are povestea lui, aici au trăit oameni  întreaga lor viață, în armonie cu natura și cu ceea ce Dumnezeu le-a dăruit, din stupărit și  creșterea animalelor.

Am coborât  după un timp  la drum lăsând în urmă frumoasa poieniță și Căsuța din Pădure, ajungând apoi și la Cabana Silvică Bălești, unde am reîntâlnit-o pe tanti Catița Feier - cabaniera,  care de la doi anișori a crescut  și a trăit pe această vale a  Zeldeșului.

Mi-a povestit,  stând la o masă din butuci,  afară la aer curat  cum a fost copilăria aici, fiind legată sufletește de acest loc . Nu ar pleca niciodată în altă parte, nu ar putea trăi fără liniștea pădurii de pe Valea Zeldeșului, pentru  dânsa  Cabana Bălești și Căsuța din pădure sînt un mod de viață. ,,Când  nu voi mai fi aici la Cabană mă voi retrage sus la Căsuța mea din pădure, acolo unde au trăit tatăl și bunicul meu, am acolo, tot ce îmi trebuie, inclusiv apa trasă ce vine prin cădere de la 250 de metri, am grădină, stupi și din sat nu am nevoie de nimic,,.

Mi-a mai povestit cum prepară cel mai vestit ,,HIDROMEL ,, acel vin din miere de albină, apoi  cum s-a construit cabana, cum era aici cu zeci de ani în urmă și ce personalități ale vremii au poposit aici. Și astăzi trăiește  la lumina lămpii cu petrol, dar nu o deranjează acest lucru pentru că dragostea dânsei este acest loc de basm...

Încet seara începea să se lase peste poiana de la Bălești, răcoarea  făcându-se simțită, iar eu trebuia să ajung la Secaș. Mi-am luat rămas bun de la tanti Catița și cu părere de rău am plecat, lăsând în întunerec  frumoasa vale  și pădurea  atât de dragă mie.