-6°C
Toleranța față de mediocritate - boala care macină instituțiile și societatea noastră postmodernă!
Avem o formă de corupție în România despre care se vorbește mult prea puțin.
Nu apare în dosarele procurorilor, nu produce titluri spectaculoase și, de cele mai multe ori, nici măcar nu este percepută ca fiind o problemă. Tocmai de aceea este atât de periculoasă.
Este corupția exigenței. Acea atitudine care spune: „Lasă, e și el om... mai încercăm ...”
Sau: „Nu știe, dar are timp.” Ori, și mai grav: „Ce dacă nu performează? Tatăl lui a fost aici, mama lui lucrează
dincolo, îl cunoaște cine trebuie.”
În clipa în care competența încetează să mai fie criteriul principal, orice instituție începe să decadă.
Corupția și nepotismul sunt, fără îndoială, rădăcinile cele mai cunoscute ale acestui fenomen. Dar ele nu ar putea supraviețui fără un sol fertil:
TOLERANȚA colectivă față de LIPSA performanței.
O societate sănătoasă nu își selectează oamenii după relații, ci după valoare.
Nu îi păstrează în funcții din MILĂ, din COMODITATE sau din OBLIGAȚII PERSONALE.
Îi evaluează permanent prin ceea ce fac, prin responsabilitatea pe care și-o asumă și prin rezultatele pe care le obțin.
În actuala societate, standardele sunt coborâte pentru a se potrivi celui mai slab, în loc ca oamenii să fie încurajați să urce spre standarde înalte.
EXIGENȚA este confundată cu RĂUTATEA iar DISCIPLINA cu LIPSA DE OMENIE.
Numai că adevărata lipsă de omenie nu este exigența. Adevărata lipsă de omenie este să lași un om ani întregi într-o funcție pentru care nu este pregătit, condamnându-l pe el la mediocritate și obligându-i pe ceilalți să suporte consecințele.
Aceeași mentalitate se regăsește și în afara instituțiilor, în viața de zi cu zi, în societatea noastră "dezvoltată".
O întâlnim în relațiile dintre oameni, la locurile de muncă, în serviciile prestate, în comerț, în felul în care ne raportăm la profesia noastră și la cei din jur.
Se lucrează „să fie făcut”, nu "să fie BINE făcut".
Se caută scurtături în locul profesionalismului. Programul este umplut cu preocupări personale (să iau copilul de la școală, să merg la coafor, să rezolv ceva "urgent ", totul în timpul programului de lucru, etc) iar responsabilitatea este înlocuită de justificări.
Ajungem să considerăm normal ca un serviciu să fie prestat în grabă, de mântuială, o lucrare să reziste doar până expiră garanția morală a executantului, un client să fie tratat cu indiferență, iar respectul față de ceilalți sau chiar față de propria imagine să devină opțional.
Încetul cu încetul, excepția devine regulă. Nu mai observăm că ne-am obișnuit cu întârzierile, cu improvizația, cu superficialitatea, cu replica devenită aproape filosofie națională:
„Lasă că merge și așa.”
Numai că nu merge.
- Nici o societate nu poate construi excelență pe temelia concesiilor permanente.
- Nicio economie nu poate deveni competitivă atunci când performanța și nepăsarea sunt tratate aproape la fel.
- Nicio instituție nu poate inspira încredere dacă exigența este rezervată doar celor care muncesc, iar indulgența celor care nu livrează rezultate.
Compasiunea este o virtute. Dar compasiunea nu înseamnă suspendarea criteriilor.
Înțelegerea față de dificultățile unui om nu trebuie confundată niciodată cu acceptarea incompetenței sale într-o funcție de responsabilitate.
O societate matură nu este aceea în care toată lumea este iertată indiferent de rezultate. Este aceea în care fiecare primește șansa de a demonstra ce poate, iar apoi este evaluat cu aceeași măsură, indiferent de nume, familie, relații sau influență.
Adevărata reformă a României nu va începe prin schimbarea legilor, ci prin schimbarea unei singure propoziții.
În loc de „Lasă că merge și așa”, să învățăm să spunem:
„Dacă merită să fie făcut, merită să fie făcut bine!”
Ciprian Cristea
