Trăim momente în viața acestei fragile democrații în care anumite decizii aparent tehnice ascund, în realitate, mutații mult mai profunde. Nu limbajul birocratic trebuie urmărit atunci, ci direcția în care acesta împinge societatea.

Discuțiile recente din Parlamentul României privind așa-numita „creștere a transparenței” organizațiilor non-profit par, la prima vedere, greu de contestat.

Cine ar putea fi împotriva transparenței?

Cine ar putea susține lipsa controlului asupra finanțărilor?

Cine ar putea accepta existența unor organizații care să funcționeze în afara legii?

Și totuși, problema nu se află în cuvântul „transparență”, ci în intenția care începe să se contureze în spatele lui.

Pentru că România nu este o țară în care ONG-urile funcționează într-un vid legislativ. Dimpotrivă.

Există deja un aparat amplu de control și verificare: raportări fiscale, declarații contabile, controale ANAF, raportări SAF-T, verificări bancare privind finanțările externe, monitorizarea tranzacțiilor suspecte, obligații către Institutul Național de Statistică, obligații privind prevenirea spălării banilor și multe alte mecanisme administrative și financiare.

Astăzi, dacă o organizație primește o finanțare externă consistentă, sistemul bancar solicită imediat documente justificative, iar aceste informații ajung, prin procedurile existente, la instituțiile statului competente să verifice eventualele ilegalități.

Contractele de sponsorizare sunt fiscalizate. Activitatea contabilă este monitorizată. Organizațiile pot fi deja controlate prin instrumentele pe care statul le are la dispoziție.

Așadar, întrebarea firească devine alta: dacă există deja control și transparență, ce anume se dorește în plus?

Aici începe adevărata dezbatere.

Pentru că asemenea măsuri seamănă tot mai mult cu modele deja experimentate în alte state unde puterea politică a început să privească societatea civilă nu ca pe un partener critic, ci ca pe un adversar care trebuie ținut sub observație permanentă.

Exemplele recente din Ungaria sunt suficient de cunoscute pentru a ridica semne de întrebare serioase.

De fiecare dată, discursul a început aproape identic: „mai multă transparență”, „protejarea interesului național”, „control asupra influențelor externe”. Iar după această etapă au urmat presiuni administrative, stigmatizare publică, intimidare financiară și, în cele din urmă, încercarea de a reduce la tăcere vocile incomode.

Nu trebuie să fim naivi.

Statul nu începe niciodată prin a interzice direct. Statul începe prin a supraveghea excesiv. Prin a complica. Prin a transforma existența unei organizații într-o luptă birocratică permanentă. Prin a induce ideea că orice asociere independentă este, în mod implicit, suspectă.

Iar această perspectivă este profund periculoasă într-o țară în care societatea civilă a suplinit, de nenumărate ori, incapacitatea instituțiilor publice.

Cine a fost lângă copiii abandonați atunci când sistemul îi transforma în simple statistici?

Cine a încercat să ofere sprijin copiilor cu CES, bolnavilor fără acces la tratamente moderne, bătrânilor abuzați în centre rezidențiale sau dependenților care nu aveau acces la recuperare reală?

De foarte multe ori, nu statul.

Societatea civilă a intervenit exact în acele spații unde administrația a eșuat sau a lipsit cu desăvârșire. ONG-uri mici sau mari, fundații culturale, asociații educaționale, organizații umanitare ori grupuri civice au construit acolo unde instituțiile publice au abandonat.

Să nu uităm că unele dintre cele mai mari tragedii sociale din România postdecembristă s-au petrecut chiar sub administrarea statului: orfelinatele groazei, abuzurile din anumite centre sociale, umilințele trăite de oameni vulnerabili în instituții care ar fi trebuit să îi protejeze.

Aceasta nu înseamnă că toate ONG-urile sunt perfecte.

Evident că există și organizații create din oportunism sau folosite abuziv. Dar existența unor excepții nu poate justifica transformarea întregii societăți civile într-un teritoriu suspect.

În orice stat democratic matur, abuzurile punctuale sunt sancționate punctual.

Nu se construiește o atmosferă generală de intimidare pentru mii de organizații care funcționează corect.

Altfel spus, nu amputăm întregul organism pentru că unul dintre degete s-a infectat.

Mai există însă un aspect extrem de important.

Mulți dintre cei care aplaudă frenetic asemenea măsuri pe rețelele sociale nu au avut niciodată contact direct cu realitatea concretă a acestor organizații.

Nu au văzut copiii care merg la școală datorită unor programe educaționale private.

Nu au stat lângă părinții disperați care primesc ajutor pentru tratamente imposibil de suportat. Nu au văzut comunități culturale sau sociale ținute în viață prin muncă voluntară și donații.

Este întotdeauna simplu să suspectezi abstract „ONG-urile”.

Este mult mai greu să privești concret omul care depinde de ele.

În fond, marea întrebare este alta: ce fel de societate dorim?

Una în care orice structură independentă față de putere devine automat suspectă? Sau una în care statul și societatea civilă coexistă într-un echilibru democratic firesc, fiecare având rolul său?

Democrațiile nu slăbesc atunci când există organizații civice active.

Dimpotrivă.

Democrațiile încep să slăbească în clipa în care puterea politică devine deranjată de existența lor.

Ciprian Cristea