-6°C
Un recital pentru memoria unui oraș!
Cultura autentică are acest dar aproape paradoxal de a suspenda realitatea imediată și de a reașeza omul, fie și pentru câteva clipe, într-o altă ordine a lumii, una mai înaltă, mai subtilă, mai aproape de ceea ce civilizațiile vechi numeau noblețea spiritului.
Așa s-a întâmplat în această seară la Casa Pianului din Arad, unde muzica nu a fost simplu act artistic, ci o formă de restituire.
Ana Silvestru și Ștefan Tarara au adus în fața unui public restrâns, dar cu atât mai privilegiat, un program de o raritate care depășește confortul obișnuit al consumului cultural.
Enescu, Ravel, cu Sonata și Rapsodia sa, acea lucrare care poartă în ea ecoul întâlnirii inaugurale dintre compozitor și George Enescu, iar apoi Bartók, cu cele șase dansuri românești, ca o întoarcere firească spre rădăcina din care se hrănește întotdeauna marea muzică: pământul, poporul, ritmul adânc al memoriei colective.
Dar poate că ceea ce a dat acestei seri dimensiunea ei aproape irepetabilă a fost întâlnirea dintre operă și instrument.
Un pian Jacques Faix cu mecanism original și o vioară Stradivarius, amândouă contemporane cu epoca acestor compoziții, au făcut ca sunetul să nu fie doar interpretat, ci aproape reînviat în forma lui originară, cu respirația, textura și vibrația timpului din care s-a născut.
Există ceva tulburător în această apropiere de autenticitatea absolută. Ca și cum, pentru o clipă, istoria însăși ar fi renunțat la distanță.
În această seară s-a acordat și prima diplomă de Ambasador al Casei Pianului, un gest simbolic, dar profund, pentru că asemenea locuri nu trăiesc doar din ziduri și instrumente, ci din oamenii care le înțeleg rostul și le duc mai departe.
Felicitări Ana Silvestru!
Și aici gândul merge inevitabil spre Arad.
Orașele capătă statură atunci când comunitatea lor produce sens, când elitele economice, culturale și intelectuale înțeleg că au o obligație față de timpul lor și față de timpul care va veni.
Aradul pe care încă îl admirăm astăzi, cu palatele sale, cu arhitectura sa austro-ungară, cu aerul său de burg central-european, nu este produsul exclusiv al administrațiilor vremii, ci rezultatul unei clase de oameni care au înțeles că prosperitatea nu poate fi separată de cultură, că banul fără spirit produce doar acumulare, nu civilizație.
Acei oameni au construit clădiri, dar au zidit în ele și o viziune.
Ceea ce se întâmplă astăzi la Casa Pianului este, într-un fel discret, dar esențial, o continuare a acelui legământ nescris dintre comunitate și spirit. Un astfel de loc nu oferă doar concerte, oferă continuitate, memorie și verticalitate.
Iar pentru mine, participarea la un asemenea recital a avut ceva din privilegiul unei inițieri tăcute.
Mi-a lăsat sentimentul limpede că asemenea festinuri muzicale, de o asemenea finețe și în asemenea condiții, erau odinioară apanajul marilor case nobiliare, al baronilor și protectorilor de artă care înțelegeau că frumusețea este una dintre formele prin care omul își justifică trecerea prin lume.
Salvarea unui oraș începe exact de aici: din capacitatea lui de a nu-și pierde rafinamentul.
Din refuzul de a coborî totul la utilitate.
Din puterea de a păstra vie acea flacără invizibilă fără de care nici piatra, nici istoria, nici memoria nu mai înseamnă mare lucru.
Ciprian Cristea
