Uneori, un oraș intră în viața unui om înainte ca omul să știe că, într-o bună zi, va intra și el în istoria acelui oraș.

Pentru Alexandru Bercea, povestea cu Aradul a început la opt ani. Era un copil venit din Rogoz de Beliu, ținând aproape de tatăl său și privind cu ochii mari lumea care se deschidea în fața lui. Gara Aradului i s-a părut uriașă. Clădirile orașului – impresionante. Palatul Administrativ, Palatul Cultural, străzile unui oraș atât de diferit de satul copilăriei sale – toate aveau dimensiunile aproape neverosimile pe care numai ochii unui copil le pot da lucrurilor văzute pentru prima dată.

Și mai erau niște mașini negre.

Copilul și-a întrebat tatăl ce sunt. Iar tatăl i-a răspuns încet, aproape în șoaptă: erau Volga, mașinile șefilor de partid.

Poate că Alexandru Bercea n-a înțeles atunci întreaga greutate a acelei șoapte. Dar a înțeles că există lucruri pe care oamenii mari nu le pot spune cu voce tare.

Și, undeva în mintea acelui băiat de opt ani, s-a născut o hotărâre simplă: într-o zi se va întoarce la Arad. Va învăța aici. Va face liceul aici.

S-a întors.

Iar vineri, 21 august 2026, după mai bine de șase decenii de la acea primă întâlnire cu orașul, Aradul i-a răspuns.

În cadrul festivităților dedicate Zilelor Aradului, municipalitatea i-a acordat lui Alexandru Bercea Titlul de Cetățean de Onoare al Municipiului Arad, în semn de recunoaștere pentru contribuția sa la dezvoltarea urbanistică și economică a orașului.

A fost mai mult decât o distincție.

A fost, parcă, închiderea unui cerc început într-o gară, într-o zi îndepărtată a copilăriei.

Copilul din Rogoz de Beliu care și-a ales Aradul

Născut la 17 martie 1952, în Rogoz de Beliu, comuna Craiva, Alexandru Bercea avea să-și lege destinul de Arad încă din adolescență. În 1967 a devenit elev al Liceului Economic din Arad, iar de atunci, cu întreruperile firești pentru facultate și armată, orașul avea să-i rămână casă.

A absolvit Facultatea de Științe Economice din cadrul Universității din Timișoara și și-a început activitatea profesională ca economist la UJCC Arad. Revoluția din 1989 l-a găsit director economic la SRE Arad, iar experiența acumulată în acei ani avea să devină temelia unui drum antreprenorial început într-o Românie care abia învăța ce înseamnă economia liberă.

În 1994, pe Bulevardul Revoluției, Alexandru Bercea a pornit, după cum avea să mărturisească chiar el, cu un magazin „ca toată lumea din acea perioadă”.

Nu exista atunci nicio garanție că visurile vor rezista.

Au venit anii cu inflație uriașă, frământări politice, mineriade și crize economice care au îngenuncheat numeroși antreprenori. Au venit apoi anii preaderării și aderării României la Uniunea Europeană, alte crize, iar mai târziu pandemia.

Alexandru Bercea a mers mai departe.

Din acel început s-a născut Albert Holding, unul dintre grupurile antreprenoriale importante ale vestului României, cu activități în dezvoltări imobiliare, industriale, logistice și comerciale, precum și în investiții financiare.

Dar în spatele cifrelor, halelor, locuințelor și investițiilor au rămas oamenii.

Iar tocmai despre ei a ales să vorbească Alexandru Bercea în ziua în care Aradul l-a onorat.

„Lucrurile mari nu poți să le faci singur”

Poate cea mai frumoasă mărturisire din discursul său nu a fost despre succes, bani sau dimensiunea investițiilor.

A fost despre ceilalți.

Despre profesorii care l-au învățat. Despre mentorii care i-au arătat drumul. Despre prietenii care i-au dat sfaturi. Despre partenerii care i-au fost alături și, mai ales, despre echipe.

Pentru că, după mai bine de trei decenii de antreprenoriat, Alexandru Bercea a rezumat una dintre lecțiile unei vieți într-un adevăr simplu:

lucrurile mari nu se fac singure.

Sub coordonarea sa au fost dezvoltate peste 100.000 de metri pătrați de spații industriale, de producție și servicii, iar proiectele rezidențiale Ared, Bermo și Via Carmina au schimbat, la propriu, părți din imaginea Aradului.

Peste 4.000 de locuințe au fost realizate în Arad, iar proiectele dezvoltate și în Brașov, Cluj-Napoca, Oradea și Timișoara au ridicat bilanțul la peste 10.000 de locuințe.

Au urmat investiții în parcurile industriale UTA 1, UTA 2 și în zonele de sud și vest ale municipiului, acolo unde sute de firme românești și-au desfășurat activitatea, au creat locuri de muncă și au plătit taxe comunității.

Au existat și proiectele de revitalizare a stațiunii Moneasa, investițiile comerciale și activitățile de import-export.

Dar Alexandru Bercea a încercat să ducă mai departe și o altă idee: aceea că dezvoltarea economică nu poate fi despărțită de responsabilitatea față de comunitate. Prin Fundația Albert, al cărei principal finanțator este, au fost susținute proiecte educaționale și inițiative dedicate principiilor de responsabilitate de mediu, socială și de guvernanță.

În spatele antreprenorului, familia care a așteptat

Și apoi, în discurs, vocea omului de afaceri a lăsat locul vocii soțului, tatălui, omului.

Alexandru Bercea le-a mulțumit celor din familie pentru că l-au înțeles și i-au rămas alături în perioadele grele.

Dar mulțumirea a venit împreună cu o mărturisire care, probabil, spune mai mult despre prețul succesului decât orice bilanț financiar.

Și-a cerut iertare familiei pentru zilele și clipele în care nu a putut fi acolo.

Pentru timpul luat de muncă.

Pentru serile poate prea lungi la birou.

Pentru grijile aduse acasă.

Pentru acele momente pe care viața profesională le cere uneori de la un om și pe care niciun succes nu i le mai poate da înapoi.

Într-o sală în care se vorbea despre investiții și performanță, câteva cuvinte simple au amintit tuturor că în spatele marilor construcții există întotdeauna și sacrificii nevăzute.

După 66 de ani, Aradul i-a răspuns copilului din gară

Există ceva tulburător de frumos în această poveste.

În urmă cu aproximativ 66 de ani un copil din Rogoz de Beliu cobora în Gara Arad și privea fascinat un oraș care i se părea enorm.

Nu avea parcuri industriale.

Nu avea mii de locuințe construite.

Nu avea companii și angajați.

Nu avea titluri.

Avea doar opt ani, un tată lângă el și o dorință.

„O să vin la Arad să învăț.”

A venit.

A învățat.

A rămas.

A muncit.

A construit.

Și într-o zi de august a anului 2026, orașul pe care copilul îl privise cândva cu uimire l-a chemat în fața sa pentru a-i spune, în felul solemn în care numai o comunitate o poate face:

Acum ești, oficial, unul dintre ai noștri.

Poate că adevărata măsură a unei vieți nu stă în metri pătrați construiți, în cifre de afaceri sau în numărul proiectelor duse la capăt. Poate stă și în urma lăsată într-un loc. În oamenii care au avut unde să muncească. În familiile care au aprins pentru prima dată lumina într-o casă nouă. În orașul care arată puțin altfel pentru că, la un moment dat, cineva a avut curajul să construiască.

Iar Alexandru Bercea și-a încheiat discursul nu vorbind despre sine.

Nici despre afaceri.

Nici despre ceea ce a realizat.

Ci despre Arad.

Cu o urare scurtă, rostită poate și în numele copilului de opt ani care, cândva, privea uluit clădirile orașului:

„Dumnezeu să binecuvânteze Aradul și pe arădeni!”

Uneori, unei povești de-o viață nu-i trebuie un final mai frumos.

Vasiliscul & GPTuța