P(r)oza zilei: Nostalgia Iadului pierdut

Imediat după mineriadele de la începutul anilor 90 și până la începutul anului 2003 am trăit, cu acte în regulă, în fosta Germanie Federală, mai precis în Landul Saxonia Inferioară.

Tot în acea perioadfă, din întreaga Europa de Est, unde tocmai se prăbușise comunismul, s-a năpustit un mare val migrator asupra orașelor nemțești.

Și, întrucât eu locuiam legal acolo, am ajutat mulți români, care ”stăteau și lucrau la negru” pe la fermele și pe la firmele din ținutul unde soarta hotărâse să mă stabilesc și eu.

Erau compatrioți ce aveau nevoie să meargă la doctor, deoarece își fracturaseră o mână sau un picior pe șantierele de construcții, sau cărora, datorită stresului în care trăiau și lucrau (sub pericolul permanent de a fi prinși de poliție și expediați înapoi în România!), li se deschideau rănile unor mai vechi ulcere, sau, pur și simplu, trebuiau să își scoată o măsea cariată, ce îi scotea noaptea din minți.

Mergeam mereu cu ei la un medic arab cunoascut de mine, sau la un italian de pe strada mea, sau chiar la un tânăr doctor neamț și contra unei sticle de wiskhy, sau a unei bancnote de 100 de mărci, strecurată discret în buzunarul halatului, bolnavii erau tratați.

Nu se mai putea face nimic doar atunci când se punea problema internării într-un spital, căci nimeni nu ar fi riscat să opereze un străin ce nu numai că nu avea asigurare, dar nu avea nici un fel de acte. Așa că, în acele cazuri, traseul era invariabil: Poliție, închisoare, avion, România!

Dar astfel de cazuri erau destul de rare și majoritatea românilor locuiau și munceau clandestin fără probleme și trimiteau acasă bani frumoși, haine de firmă și aparatură occidentală, cu autocarele și microbuzele ce soseau în zonă cu regularitate.

La începutul anului 2003 eu m-am întors însă în România și m-am îngrozit când am constatat că, în acel moment, în Arad, era un singur supermarket, Billa, numit și acela cu indulghență astfel.

Trotuarele municipiului erau pline de gropi, șoselele așijderea, clădirile de pe bulevard aveau culorile acelea obosite de 45 de ani de ”societate socialistă multilateral dezvoltată”, iar în puzderia de buticuri de pe centru sau în Piața Pompierilor vânzătorii te întâmpinau agresiv, urlându-ți necontenit în urechi: - Poftiți, poftiți!!!

Însă, încet, încet, după 2007, adică odată cu intrarea României în Uniunea Europeană, fața Aradului a început să se emancipeze pe nesimțite, supermarketurile au răsărit în toate cartierele orașului și vedeai tot mai multă lume ieșind cu coșurile și cărucioarele  încărcate din ele.

Iar construcția autostrăzii, cu patru intrări – ieșiri în oraș a impulsionat tot mai mulți investitori străini să-și deshidă firme în Zona Industrială. Așa că azi, în Arad, numai cine nu dorește să muncească, nu își găsește de lucru.

Iar prietenii mei, cei care rămăseseră ”la negru” în Germania și cu care eu am ținut mereu legătura, după intrarea României în UE au avut posibilitatea să lucreze acolo cu carte de muncă și să-și închirieze locuințe pe bază de contract.

Desigur, majoritatea dintre ei sunt angajați și acum acolo, pe la ferme agricole sau la serviciile de salubritate sau la îngrijire de bătrâni și câștigă bani frumoși și si-au construit niște adevărate vile în România și si-au înscris copiii în universități de renume din București, Cluj sau Timișoara.

Numai că, după 20 de ani, în care au muncit pe brânci de dimineața până seara, fără să-și permită vacanțe în paradisuri tropicale, cum vedeau ei pe Facebook sau Instagram că procedează mulți nemți sau chiar și unii politicieni români și, mai ales, fără să se integreze decât foarte superficial în civilizația (și cultura) germană, prietenii  și cunoscuții mei români stabiliți în landul Saxonia Inferioară au acumulat în ei o imensă cantitate de invidie, de ranchiună și de frustrare!

Căci constată zi de zi și ceas de ceas, direct pe pielea lor, că  diferența standardului de viață dintre noi, est-europenii, ”gastarbeiterii” (muncitorii oaspeți) Occidentului și cetățenii de baștină ale țărilor vestice din UE este încă pustiitor de mare.

Și degeaba, în nesfârșite convorbiri telefonice, am încercat eu să le explic că noi, bulgarii, ungurii, polonezii, cehii, albanezii, etc., adică toți cei care am trăit vreme de 45 de ani în bezna închisorii comuniste, suntem asemenea acelei ”oi negre a familiei”, a pușcăriașului pe care comunitatea (europeană) binevoitoare, îl reprimește bucuros acasă, îi dă bani de haine, îi dă subvenții să învețe o meserie, îl împrumută să studieze și să-și facă, astfel, un rost nou în viață.  Însă fostul pușcăriaș se dezbară greu de obiceiurile deprinse în închisoare, de tovărășiile dubioase și îl bântuie de multe ori nostalgia Iadului pierdut.

Căci, dacă România Suveranistă va ieși din Uniunea Europeană, amicii mei vor fi din nou nevoiți să lucreze  și să locuiască ”la negru” în Germania, iar eu voi fi din nou nevoit să mă mut în landul Saxonia Inferioară și să le rezolv lor consultațiile la medici ortopezi sau stomoatologi.

P(r)ozeur: Vasile Zărăndan