P(r)oza zilei: De ce sunt eu prieten cu Ovi

   După patru ani de zile, petrecuți sub o neîntreruptă presiune psihică în Germania tuturor azilanților, patru ani în care, de la sosirea mea în Anno Domini 1992 în orașul lui dr. Faustus (Frankfurt am Main), nervii mei fuseseră  întinși la maximum, cu perindarea prin diferite centre de azilanți, unde se adunase toată scursura produsă de comunism în Europa de Est, cu nesfârșite interviuri la Birourile pentru Străini, unde niște conțopiști, contrariați că le-o trăsesem ca-n filme, sprijinit de fabulosul meu avocat, Michael Kolostori, un evreu maghiar de loc din Debrețin, ce vorbea șapte limbi străine și reușise să-mi obțină renunțarea la cetățenia română în timp ce eram, fapt esențial pentru recunoașterea dreptului de ședere, ”Auf Deutsche Boden” (pe pământ nemțesc), îmi puneau viză de ședere doar pe câte două, trei luni de zile, pe un simulacru de buletin (Ausweis), pe care scria cu litere de-o șchioapă DULDUNG (TOLERAT), adică ajunsesem să fiu, din nou, tolerat, aidoma strămoșilor mei ardeleni în Transilvania în urmă cu 200 de ani, în ”tolerantul” Imperiu Austro-Ungar, într-o noapte, cu lună plină, desigur, avusese loc întâlnirea mea cu Îngerul Negru.

Mă băgasem sub plapumă cu intenția să mă culc și, în momentul în care întorsesem întrerupătorul de deasupra patului pentru a stinge lumina, căci, casa dezafectată în care locuiam, avea încă o instalație de curent ancestrală, cu niște comutatoare de ebonită vechi de 100 de ani, în secunda când butonul a făcut clic și oglinda mea cea mare, de perete, a fulgerat luminos, plesnind de sus și până jos în diagonală, ca și cum eu, prin manipularea întrerupătorului, aș fi provocat spargerea oglinzii. Și, imediat ce m-am dezmeticit din șoc, L-am distins și pe El în mijlocul odăii, mai negru decât întunericul din preajmă, scuturându-și hainele pline de sulf, de praf, și păianjeni, râzând perfid, ridicând umil din umeri și făcându-mi șmecherește cu ochiul, ceva de genul: vezi Doamne, atâta cale de străbătut prin timp și spațiu nu e tocmai un lucru de glumă!

 A urmat apoi impactul cu lucirea celor doi ochi magnetici, de tăciuni aprinși, ale căror corzi, simțeam fără putință de tăgadă, că duceau până în fundul pământului, adică, ce să mă mai ascund după cuvinte, exact până în Iad, după cum știam, la fel de bine, din poveștile spuse de bătrânii din satul meu, că, în urma unor asemenea întâlniri, nu vei mai fi niciodată la fel. Dacă vei mai ști cum vei fi ... După ce i-am susținut câteva momente privirea, am adormit subit, refugiindu-mă în spațiul ocrotitor al somnului, la adăpost de realitatea terifiantă din cameră ...

        Din acest episod psihotic, în care îmi spuneam că probabil Arhetipul Răului urcase din străfundurile întunecate ale înconștientului meu și se împielițase înfricoșător câteva clipe în cameră, în fața mea, mi se părea a doua zi că am scăpat destul de ușor (ca și oglinda de perete, ce nu mai avea acum nici o zgârietură!) și ceea ce-mi mai aducea aminte că Întâlnirea avusese, totuși, loc, era faptul că, ori de câte ori chipul meu se reflecta într-o oglindă, sau chiar într-un geam, imediat mă cuprindea un înspăimântător sentiment de înstrăinare. Mă percepeam ca pe cineva complet străin de mine, la fel cum unii oameni ajung să-și simtă un braț sau un picior ca nemaifiind ale lor și nu mai pot trăi liniștiți până când acel braț sau picior nu le este amputat. Numai că eu ar fi trebuit, urmând această logică, să mă amputez ... de mine însumi ?!

        Dacă în primele zile aceste momente de, nici nu știu cum să le spun, “înstrăinare a identității” (?) erau foarte scurte, după vreo săptămână de la Întâlnirea cu pricina, ele deveniseră tot mai dese și mai lungi. Era suficient să mă observ și preț de o secundă reflectat în parbrizul unei mașini sau în vitrina unui magazin, pentru ca fenomenul să se declanșeze automat și atunci trebuia să mă opresc în loc, complet dezorientat, căci, dacă nu mai știam nici cine sunt, vă imaginați că nu mai știam nici ce Dracu căutam eu acolo. Și acest fapt era foarte periculos  în planul lumii reale, deoarece eu lucram pe atunci ”la negru” (fără acte) la o firmă ce colecta haine uzate pentru magazinele de second hand și lucram și într-un land, Nordrhein Westfalen (Renania de Nord - Westfalia), unde, de fapt,  nu aveam voie să mă deplasez fără viză, datorită statului meu de ”tolerat”, adică legat de glia landului vecin,  Niedersachsen (Saxonia Inferioară).  

           Așa că, după vreo două săptămâni de spaime imposibil de tradus în cuvinte, m-am decis să mă descurc singur, căci să mă duc la un medic psihiatru nu avea rost, deoarece  aveam niște trăiri atât de ciudate, încât nu aș fi știut ce să-i explic.  Și atunci am anunțat firma de ”Altkeidersammlung” din Bruchmühlen, sătucul unde locuiam și munceam, că m-am îmbolnăvit, mi-am făcut provizii serioase de conserve, salam, pâine, cafea și lapte și m-am încuiat în garsoniera mea din Grünehaus, casa cu încăperi ieftine, unde eram chiriaș. Însă, în momentul în care răsuceam cheia în broască, mi s-a pus un nod în gât, căci eram conștient de faptul  că din acea cameră voi ieși sau vindecat, sau în cămașă de forță.

            Și m-am apucat să scriu tot ce îmi trecea prin minte. Scriam, mâncam și dormeam, tot timpul cu roletele și perdele trase.  Săptămâni întregi am scris de mâna povestiri peste povestiri, pe care noaptea le băteam apoi la o mașină de scris cu caractere nemțești și pe care o cumpărasem mai demult de la un târg de vechituri.  Și tot noaptea auzeam (reconfortant, de astă dată!) prin pereții subțiri sforăitul vecinului meu de garsonieră, libanezul Hassan Khalaf, ale cărui fluierături și borboroseli nocturne atât de mult mă deranjaseră pe vremuri, încât a trebuit să-mi cumpăr de la farmacie dopuri de urechi, ca să pot și eu dormi. Însă acum îi percepeam sforăitul ca o binecuvântare, căci devenise singura mea legătură cu lumea reală.

         După câteva povestiri parțial reușite (”Doctorița de țară”, ”Morga de pe strada Ciumii”, ”Hinteul Dracului”, ”Solomonarul”, etc.) într-o noapte, sau zi? căci singurul meu reper real era, după cum v-am spus, sforăitul lui Hassan, la fel cum pentru  naufragiații dintr-o barcă eșuată in mijlocul oceanului reperul de care se agață e îndepărtata Steauă Polară, mi-a venit brusc ideea să scriu tocmai despre acea Întâlnire, care a avut loc tocmai în acea cameră și despre care eu mai citisem în referirile mai mult sau mai puțin sibilinice ori lacunare ale lui Goethe, Thomas Mann, Dostoievski și Mihail Bulgakov. Și, din secunda în care m-am așezat la masa de scris și până în momentul în care am pus capăt povestirii, mâna mea dreaptă s-a mișcat ca teleghidată pe coala de hârtie și singura mea frică (ridicolă, căci îmi cumpărasem un pachet mare!) era să nu se termine colile ministeriale și să nu mai am pe ce scrie. Am scris așa, dintr-o suflare, vreo 50 de pagini A4, pagini în care am simțit că am reușit să expectorez tot veninul ce se strânsese în neuronii mei. Imediat după aceea m-am simțit cu mult mai bine, ca și cum o brumă, o bură, o ceață otrăvită și deasă se ridicase, se evaporase de pe creierul meu.

       În scurtă vreme mi-am reluat și lucrul ”la negru” la firma de haine second-hand iar episoadele de ”înstrăinare” erau din ce în ce mai rare și mai scurte ca durată. Îmi repetam de câteva ori pe zi, ca pe o mantră, acea povestire  - ”Bosoarca. Cina cea de t(a)ină” – pe care o știam de acum pe de rost și lumea mi se părea din nou suportabilă. Și nici măcar jocul perfid al unei conțopizde de la  Ausländerbehörde Osnabrück, care, ori de câte ori se nimerea de serviciu, îmi punea viză doar pe o singură lună, încercâd să-mi reamintească din nou că eu nu sunt decât un tolerat în țara ei, nu mă mai afecta prea tare.

            Și atunci am aflat că în acel an (1997) România urma să fie invitata de onoare la Târgul de Carte de la Leipzig. Eram la curent cu aparițiile editoriale românești, din revistele literare pe care maică-mea mi le trimitea cu regularitate din țară, așa că m-am hotărât să merg  neaparat la târg, de unde intenționam să-mi procur neaparat cartea lui Carl Gustav Jung, ”Amintiri, vise, reflecții”, deoarece cunoșteam faptul că faimosul psihanalist elvețian își povestea acolo propria sa Întâlnire terifiantă.

       Locația târgului era chiar lângă gara mare din Leipzig, în niște hale încăpătoare, special proiectate în acel scop și, întrucât România era, în anul 1997,  țara sărbătorită, i s-a pus cu generozitate la dispoziție pavilionul central. Și unde te aștepta, încă de la intrare, Dan Puric și superba lui nevastă cu ”Toujours l amour”,  un spectacol de pantomimă și dans ce smulgea exclamații nemților prezenți. Urma apoi, la etaj, o reconstituire a legendarei Cafenele Capșa, unde cântau la două piane, în oglindă, Dan Grigore și Johnny Răducanu. Într-un alt salon ținea o conferință, într-o limbă germană aristocratică, Andrei Pleșu, în vreme ce la standul Editurii Humanitas, Herr Gabriel Liiceanu le explica saxonilor curioși miracolul generației interbeice ”de aur”. Atunci și acolo vedeam o Românie profund europeană și parcă începeam să regret hotărarea mea de a fi părăsit țara și a deveni apatrid.

         M-am dus în cele din urmă și la standul Tipografiei Metropol, unde era expusă cartea lui CG Jung (apărută la  Humanitas) și am rugat-o pe editoare să îmi vândă volumul, întrucât era ultima zi a târgului, care în două, trei ore urma să se închidă. Femeia mi-a răspuns însă categoric că sub nici o formă nu poate face așa ceva, deși eu, până atunci, achiziționasem de la celelalte edituri românești ce cărți dorisem.

Am mai dat o tură prin târg și aproape de ora închiderii m-am înființat iarasi la standul cu pricina. Și am insistat din nou și de la un moment dat mi s-a pus pata și am ridicat tonul și i-am explicat pătimaș doamnei că pentru mine această carte are o importanță deosebită și, cu siguranță, nu o să se întoarcă cu ea în țară. Și atunci s-a petrecut ceva ciudat cu biata femeie. Ca și cum ar fi început să funcționeze brusc pe o altă frecvență, sau, dacă îmi permiteți, ca și cum ar fi fost subit luată în posesie de un duh, de o entitate independentă, librăreasa a început să se miște ca un robot și, cu gesturi mecanice, s-a dus până la raftul unde era așezat volumul, l-a luat smucit și tot cu mișcări parcă teleghidate, mi l-a pus în față. Am scos portofelul pentru a plăti și atunci, cu un glas metalic, de ventriloc, femeia mi-a retezat-o scurt:

- Așa ceva nu se poate cumpăra cu bani!

         Am ridicat nedumerit din umeri, am luat cartea și m-am grăbit spre gară, căci știam că sunt trase la peron mai devreme trenuri speciale anume pentru Târgul de Carte. Mi-am găsit un loc la geam  într-un vagon de clasa a II-a și am plonjat cu totul în amintirile lui Jung. După vreo jumătate de oră trenul a început să se pună în mișcare și atunci am ridicat și eu ochii din carte și am văzut că de pe scaunele din fața mea mă priveau doi tineri cu sindrom Down, zâmbindu-mi cu expresia lor de sinceritate inconfundabilă. M-am uitat discret cu coada ochiului în stânga mea și am constatat că și acolo stătea o fată tot cu sindrom Down și atunci un însoțitor de-al lor, care se afla în picioare pe culoar, probabil că mi-a observat nedumerirea, căci m-a asigurat că totul este în ordine și mi-a explicat că el a fost cu grupul de tineri cu dizabilități din vagon la Târgul de Carte de la Leipzig.

          Și atunci spontan, exact ca-n îndepărtata mea copilărie, mi-au țâșnit lacrimi din ochi, căci, iată că mă aflam într-un vagon plin cu tineri cu sindrom Down ... și citeam despre experiența bulversantă a lui Jung, în vreme ce mie tocmai îmi șuierase glonțul pe la ureche.

P(r)ozeur: Vasile de Zărand