Câți prieteni ai?

Nu cunoscuți, colegi. Nu oameni cu care bei o cafea, împarți o masă, o vacanță sau câteva fotografii fericite pe Facebook sau cei care îți scriu „La mulți ani!” după ce telefonul le-a amintit că te-ai născut.

Prieteni.

Câți?

Să scoatem serviciul, afacerile, interesele comune, vecinătatea, copiii, clubul, partidul, organizația, grupul de WhatsApp, favorurile și obligațiile sociale.

Cine mai rămâne?

Poate că numim prea ușor „prieteni” oameni care, într-o anumită etapă a vieții, ne-au fost pur și simplu aproape.

Viața are un talent straniu de a face diferența.

Schimbi serviciul și telefoanele sunt mai rare. Pleci dintr-o funcție și unii dintre cei care te căutau nu mai au mare lucru să-ți spună. Dispare interesul și, odată cu el, deseori dispare și prietenia.

Timpul nu distruge prieteniile! Doar le verifică.

Aristotel vorbea despre prietenia născută din utilitate, cea întemeiată pe plăcerea de a fi împreună și cea construită în jurul virtuții.

După mai bine de două milenii, întrebarea rămâne:

- Poate exista o prietenie complet dezinteresată?

- Nu interesul compromite prietenia?

Adevărata probă începe atunci când interesul dispare.

Prietenul trebuie să fie loial sau sincer?

„Eu sunt cu tine indiferent ce se întâmplă.”

Frumos.

Dar dacă eu greșesc? Mă aperi pentru că îmi ești prieten sau îmi spui că greșesc tocmai pentru că îmi ești prieten?

Am ajuns uneori să confundăm loialitatea cu aprobarea. Ne place prietenul sincer până în clipa în care sinceritatea lui ne contrazice, și atunci adevărul devine „lipsă de susținere”, iar dezacordul poate ajunge aproape o trădare.

Loialitatea începe tocmai acolo unde încetează aprobarea oarbă. Prietenul știe și când să ne oprească din luptă.

Prietenia suportă succesul?

Se spune că prietenul adevărat se cunoaște la nevoie.

Dar oare nu este uneori mai greu să rămâi prietenul unui om când urcă decât atunci când cade?

Necazul lui ne cheamă lângă el și ne oferă posibilitatea de a fi utili.

Succesul lui ne obligă să ne privim pe noi.

Când prietenul câștigă mai mult, ajunge într-o funcție importantă, este apreciat, căutat, reușește acolo unde noi încă așteptăm, putem spune ușor?

„Mă bucur pentru tine.”

Mai greu este să ne bucurăm. Nu-i așa?

Invidia rareori se prezintă cu propriul nume. Spune mai degrabă:

- „A avut noroc”

- „Știu eu cum a ajuns acolo”

- „S-a schimbat”

Uneori chiar s-a schimbat.

Alteori s-a schimbat doar distanța dintre noi.

Prietenia cere aici ceva de la amândoi: celui rămas în urmă să nu transforme succesul prietenului în propria înfrângere, iar celui ajuns înainte să nu transforme reușita într-un podium de pe care să privească în jos.

Ce se întâmplă cu secretele când prietenia moare?

Unui prieten îi spunem lucruri pe care nu le-am spune aproape nimănui. Îi oferim acces la slăbiciuni, frici, greșeli, poate la părți din noi pe care le ascundem lumii.

- Dar ce se întâmplă cu toate acestea când prietenia se termină?

- Expiră confidența odată cu prietenia?

Este ușor să păstrezi secretul unui om pe care îl iubești. Mult mai greu este să păstrezi secretul celui pe care ai ajuns să-l disprețuiești.

Într-o relație superficială nu avem suficiente arme pentru a ne răni profund.

În prietenie... le-am adunat ani întregi fără să știm că sunt arme.

Unele obligații ale prieteniei nu încetează odată cu ea.

Felul în care păstrăm vulnerabilitatea unui om după ce drumurile noastre s-au despărțit spune mai mult despre caracterul nostru decât toate declarațiile de loialitate din vremea în care eram prieteni.

Avem sute de prieteni. Sau nu?

Niciodată cuvântul „prieten” nu a fost folosit pentru atât de mulți oameni.

Facebook a reușit performanța de a pune în aceeași categorie omul care ți-a fost alături treizeci de ani și persoana pe care ai întâlnit-o o singură dată.

Și am început, fără să observăm, să contabilizăm apropierea.

- Cine mi-a dat like?

- Cine mi-a comentat?

- Cine mi-a urat?

- Cine a văzut și n-a reacționat?

Avem sute, poate mii de conexiuni și, paradoxal, putem rămâne teribil de singuri.

- Mai putem fi prieteni dacă gândim diferit?

Aici cred că lumea de astăzi trece printr-o încercare mult mai serioasă decât pare.

Mai putem fi prieteni dacă votăm diferit? Dacă unul crede în Dumnezeu și celălalt nu? Dacă vedem istoria, societatea, războiul, educația sau lumea din perspective opuse?

Diferența de opinie a început să fie tratată tot mai des ca defect de caracter.

Nu mai spui doar „cred că greșești”.

Spui „dacă gândești așa, înseamnă că ești un anumit fel de om”.

Acolo, în acel moment dialogul moare, iar prietenia devine posibilă numai între cei care se confirmă reciproc.

Dar ce valoare mai are o prietenie care poate supraviețui doar în unanimitate?

Prietenia are limite?

Trebuie iertat orice unui prieten?

Minciuna?

Trădarea?

Absența tocmai atunci când aveai nevoie de el?

Folosirea unei confidențe împotriva ta?

Probabil că nu.

Dar nici transformarea fiecărei dezamăgiri într-un motiv de excludere nu ne face mai puternici.

Poate că am început să aplicăm și oamenilor logica obiectelor: când nu mai funcționează conform așteptărilor noastre, îi înlocuim.

Și atunci, după toate aceste întrebări, rămâne una singură.

Probabil cea mai incomodă.

Ne petrecem o bună parte din viață evaluându-i pe ceilalți.

Cine ne-a fost aproape. Cine ne-a dezamăgit. Cine ne-a trădat. Cine a dispărut. Cine ne-a căutat doar când avea nevoie de ceva. Cine nu s-a bucurat pentru noi. Cine nu ne-a spus adevărul sau cine ni l-a spus atunci când nu voiam să-l auzim.

Și întrebăm:

Câți prieteni adevărați am?

Cu siguranță este întrebarea greșită.

Pentru că îi pune întotdeauna pe ceilalți în fața judecății noastre.

Întrebarea cu adevărat dificilă este alta:

Pentru câți oameni am fost eu, cu adevărat, un prieten?

- Câți oameni au putut să cadă fără să-i judec?

- Câți au putut să urce fără să-i invidiez?

- Câtor oameni le-am spus adevărul fără să-i rănesc pentru plăcerea de a avea dreptate?

- Câte secrete am păstrat chiar și după ce prietenia s-a sfârșit?

- Câți oameni care gândesc altfel decât mine mai au loc la masa mea?

Prietenia nu se măsoară, până la urmă, prin numărul celor pe care îi numim prieteni.

Cât prin numărul celor care, privind înapoi spre noi, ne-ar numi la fel.

Ne uităm în oglindă?

Să auzim numai de bine!

Ciprian Cristea