P(r)oza zilei: F, de la Fantômas                                                             

       - proiecționistului Popovici Paliuț, care mi-a luminat copilăria cu filmele sale

După mine, încă din fragedă copilărie, copiii din satul meu strigau  Fantômas! Și la porecla asta exotică m-a adus dragostea mea împinsă până la obsesie pentru filme.

Satul meu, Prunișor, fiind așezat exact la poalele Munților Codru Moma, adică mai mult dealuri cu vii și livezi, decât teren agricol, a fost cât p-aci să scape de ”binefacerile colectivizării”. Dacă nu ar fi fost un tovarăș ilegalist, cu inima clocotind de zel revoluționar - știu bine cine, dar nu merită să-i fac nenorocitului cunoscut numele - ce a împins zona intrată sub incidența legii, până deasupra satului, până în streașina Munților Apuseni.

Scăpaseră de urgie, deocamdată, livezile. Acolo, în acele pruniști, cum li se spunea datorită numărului mare de pruni, era Raiul nostru, al copiilor satului, mai ales al acelora ce nu eram încă de vârstă școlară, al analfabeților inocenți, fără nici un fel de obligații sociale sau obștești.

De când venea primăvara și se coceau prunele ”albuțe” și cireșele pârgave și până toamna târziu, la merele domnești și perele cu miez roșiatic, în acele livezi ne făceam veacul. Și tot acolo auzisem că ar crește și IARBA FIARELOR, un fir de iarbă ce nu s-ar deosebi, aparent, prin nimic față de celelalte, numai că atunci când îl simțeau, caii îl ocoleau cu sfială de la distanță. Și, cică, norocosul care ar fi găsit acel fir de iarbă, ar fi putut să deschidă apoi toate lacătele, toate porțile lumii și sorții și poate chiar și sufletele omenești. Însă caii în CAP-ul din sat erau tot mai puțini (și tot mai mult înlocuiți de tractoare!)și în zadar am căutat ani îndelungi acel fir de iarbă! În schimb acolo, în acele grădini, am descoperit altceva și anume plăcerea de a asculta și, mai apoi, de a spune eu însumi povești.

Aveam un unchi, un  frate de-al mamei mele, cu vreo 6 ani mai mare decât mine. Diferență enormă la acea vârstă, întrucât el știa să citească și chiar citea toată ziua. Iar corvoada de a culege prune din livezile satului, pentru hrana porcilor sau pentru țuică, o rezolvase cât se poate de simplu, exploatându-ne pe noi, neștiutorii de carte, în timp ce el stătea ca un burghez la umbra unui măr și ne spunea povești.

De la Robur Cuceritorul, până la Simbad Marinarul și de la Căpitanul Nemo, până la Gogu-Mână Lungă (nici până astăzi nu am aflat cine mai e și ăsta, căci diabolicul de unchi ”moșier-burghez-exploatator” își exersa imaginația pe noi și intercala în povestirile clasice ale lui Jules Verne, bunăoară, tot felul de personaje atunci inventate, dacă nu, pur și aimplu, imagina pe loc întreaga poveste) cu toții se plimbau nestingheriți și uimitor de vii prin mintera mea. De altfel, pe atunci eram încredințat că Pământul se termină la marginea de răsărit a satului, acolo unde cerul se îmbuca cu un deal ceva mai mare.

Și tot pe atunci s-a înființat și în satul nostru, la căminul cultural, un cinematograf în toată puterea cuvântului. Cum însă localitatea nu era electrificată, se proiecta un film de trei ori pe săptămână cu ajutorul energiei furnizate de un motoraș pe benzină. Un singur film pe săptămână, dar eram, obligatoriu, prezent la toate cele trei reprezentații. Și asta datorită lacunelor culturale ale bunicului meu, care bunic nu avea decât trei clase primare, sau, după propria lui mărturisire, ”cu o clasă mai mult ca trenul”.

În schimbul unui pachet de țigări ”Naționale” moșul se obliga să mă însoțească la fiecare reprezentație și să-mi citească dialogurile filmului. Chestiunea țigărilor o rezolvam împreună cu celălalt prieten analfabet, ce mă întovorășea și la culesul prunelor, punând mână de la mână banii dați de părinții noștri pentru a ne cumpăra bomboane și procurându-i bătrânului astfel, în timp, util, drogul. Căci, efectiv, noi pricepeam că omul are nevoie de un stimulent în munca intelectuală ce o presta spre folosul nostru artistic.

Să ne fi văzut cum stăteam înghesuiți amândoi băieții în jurul bunicului, ca niște pui de rândunică în jurul mamei, cu ciocul larg deschis în așteptarea hranei, cu un ochi îndreptat spre ecran și cu altul spre gura bunicului, care transpira din greu, săracul, încercând să silabisească  drăceștile dialoguri, ce se derulau pe ecran cu mult prea repede față de viteza lui de citit. Tocmai din această cauză eram nevoiți să vedem toate trei reprezentațiile, căci, abia punând laolaltă frânturile de conversații pe care avusese timp moșul să se smulgă ecranului, reușeam să ne facem cât de cât o idee despre povestea filmului.

Și uite așa, între culesul prunelor, pentru a mai afla ce lumi a mai cucerit Robur și procurarea de țigări ”Naționale”, pentru a admira dragostea dintre Gerard Bare și Sarita Montiel, monștri sacri de atunci al ecranului francez, se petreceau momentele unei veri eterne. Dar asta numai până într-o zi de August, în săptămâna dinainte de Sfânta Mărie, când majoritatea sătenilor se duceau în munte, la mănăstirea Izbucul Călugărelui, la apele tămăduitoare și când unchiul-exploatatorul, devenit brusc și ”tentatorul”, mi-a furnizat informația că la Sebiș, orașul din apropiere, unde urma el școala, rulează ”Fantômas” și ispititorul se oferea generos să-mi citească acolo el dialogurile filmului.

Prin urmare l-am bătut ceasuri întregi la cap pe tata, să mă lase  să merg cu bunicul să mă tund la oraș, că la toamnă și eu va trebui să merg la școală și nu mă mai las ciopârțit de șnaidărul satului, un bătrân croitor multilateral dezvoltat, care mai făcea și pe frizerul și pe dentisul în comunitate. Până la urmă taică-meu, care nu mi-a refuzat niciodată nimic, i-a zis bunicului să prindă caii la căruță și am zburat amândoi la frizer, la oraș. Însă, fiind săptămâna cu pricina, la frizer se adunase foarte multă lume, așa că i-am zis moșului că eu o să mă joc pe afară, până de ne-o veni rândul. Și dus am fost, direct la cinematograf, la ”Fantômas”, unde mă aștepta unchiul. 

Între timp ne-a venit rândul, ne-a și trecut, bunicul mă căuta disperat și într-un târziu, când deja se înserase de-a binelea, am apărut și eu, ca o fantomă. La sudălmile de rigoare ale moșului, frizerul - un tânăr, Giuri, pasionat și el de filme, că doar avea lipită pe oglinda frizeriei poza lui Gerard Philipe și chiar afișul cu Jean Marais în ”Fantômas” -  mi-a făcut semn cu ochiul, tovarăș de viciu, ce mai? și a încercat să-l îmbuneze pe bunic, povestindu-i cât de palpitant era filmul în cauză. Numai că, atunci când a auzit moșul de Fantômas, cel bărbierit în cap, deodată fața i s-a preschimbat într-un zâmbet drăcesc și i-a ordonat  lui Giuri, frizerul cinefil:

- Fantômas să-l tunzi !

Și până seara târziu, când am ajuns acasă, mă tot privea în căruța ce ne hurduca nemilos și râdea exclamând: -”Fantômas, ha Fantômas”! Și eu care voisem să mă tund malagambistic ...

Dar asta nu a fost destul, că bunicul a mai și povestit întâmplarea la tot satul și toți copiii râdeau de mine și strigau în urma mea Fantômas, în afară de prietenul analfabet ca și mine, care știa prea bine că pentru cunoaștere trebuie întotdeauna să plătești, într-un fel sau altul. Că doar împreună culegeam prunele povestitorului și tot împreună strângeam banii pentru ”Naționalele” bunicului, cel cu o clasă mai mult ca trenul, dar care, iată, că acum mi-o făcuse !!!

P(r)ozeur: Vasile de Zărand

P.A. Colegul de suferință era (e) jurnalistul Vasile Filip iar povestitorul-explotator poetul Dan Damaschin!