Vremea Romania, Arad -6°C

Stiri Arad

Cu Doina și Baruțu T. Arghezi am trăit cel mai rușinos moment al vieții mele

Cu Doina și Baruțu T. Arghezi am trăit cel mai rușinos moment al vieții mele
Comentează 1

P(r)oza zilei: Cu Doina și Baruțu T. Arghezi am trăit cel mai rușinos moment al vieții mele

Era prin Anul Domnului 2003 când, lucrând ca și paznic de noapte la Cimitirul Pomenirea, aveam toată ziua timp liber berechet și, ca atare, bântuiam somnambulic prin birourile ziarului ”Adevărul de Arad”, dispus să merg și să scriu un articol (și se plătea al dracului de bine!), acolo unde un redactor angajat nu avea timp (sau chef) să se ducă, sau, diplomatic, nu voia să se pună rău cu cine nu trebuia. Căci, în ceea ce mă privea pe mine, cu statutul meu de apatrid (persoană fără nici o cetățenie) și meseria de paznic de noapte în cimitir, eram atât de etanș vaccinat de viață, încât nu prea mai avea cine ce să-mi mai facă. Decât, eventual, să mă ”cazeze”, unde-i cazam eu noaptea pe cei aduși de firmele de pompe funebre Kuki sau Nosferatu.

Așa se face că am făcut praf într-o cronică teatrală un spectacol al regizorului Laurian Oniga, directorul Teatrului Clasic ”Ioan Slavici, care tocmai pusese în scenă o comedie de Marivaux (”Jocul dragostei și-al întîmplării”), tratând-o ca pe o tragedie și atunci eu l-am poftit să-și înmormânteze spectacolul în Cimitirul Pomenirea, consolându-l că și acolo intrarea se face printr-o poartă ce seamănă cu un Arc de Triumf. Sau, tot în acele vremuri paradisiace, l-am persiflat într-un pamflet pe mai mult decât pitorescul poet Sabin Bodea, un balon ce se dilatase pretutindeni, cu insipida dar voluminoasa lui revistă ”Viața Arădeană”, unde promova agresiv toate nulitățile literare și toți grafomanii de origine română de pe Terra.

Numai că într-o bună zi soarta a aranjat în asemenea fel piesele în acest puzzle al existenței, că mi-a venit și mie rândul. Stăteam cu poetul V. Leac la o terasă de pe centrul Aradului și schimbam bârfe literare la o cafea, când mi-am amintit că în Cimitirul Pomenirea (unde Vasile, precum și alți poeți și jurnaliști arădeni mă vizitau în nopțile cu lună plină, nu neaparat pentru ședințe de spiritism sau cine știe ce ritualuri satanice, ci din motivul cu mult mai pragmatic că în camera groparilor, unde locuiam eu, era mereu plin de sticle cu toate soiurile de băutură, în funcție de situația materială a ”clienților” ce fuseseră ”cazați” în ziua respectivă, sau, mă rog, de cât de generoși erau aparținătorii, ce-i conduseseră pe ultimul drum. Iar eu, pe un pat amplasat in mijlocul camerei, stăteam cocoțat peste perne, înconjurat de recipiente cu alcool și chiar damigene cu vin, la fel cum în tabloul lui Delacroix, ”Moartea lui Sardanapal”, celebrul rege era înconjurat de fostele țiitoare. Și pe scaune, în jurul meu, Vasile Filip, V. Leac, Petru M. Haș, Petre Don, Lucia Cuciureanu, Mircea Stepan, Petru M. Ardelean, între două guri de țuică și o felie de cozonac din pomana răposaților îngropați în acea zi, mă puneau la curent cu ce s-a mai petrecut în literature română contemporană în cei 10 ani cât am fost eu plecat în Germania), se construiește un nou monument funerar, comandat de către Doina și Baruțu T. Arghezi, care părăsiseră capitala și se stabiliseră la Arad.

Și mi-am continuat pe terasă, în fața lui Vasile, comentariul, trecând de la pomenitul cavou la considerații ironice asupra bărbaților pămpălăi, ce se lasă duși de nas de către neveste (doamna Doina fiind consăteană cu mine!) și părăsesc confortul Bucureștiului și vin să se îngroape (la propriu și la figurat) în fundul provinciei. Și-n vreme ce peroram eu cu patos dezlănțuit despre soții slabi de înger, care gem striviți ca fraierii sub papucii nevestelor, la un moment dat mi-am mișcat puțin capul în partea dreaptă și atunci am băgat de seamă că, de la masa vecină, mă privesc, cu ochii holbați și gurile căscate … Doina și Baruțu. Care își ascultau povestea propriei vieți rostită sarcastic de către un inconștient, adică de subsemnatul.

Bineînțeles că în secunda doi mi-a pierit graiul, mi-am înghițit saliva, am roșit tot și m-am sculat imediat de la masă și am părăsit locul crimei.

Însă, peste vreo două săptămâni, când i-am întâlnit din nou pe doamna Doina și Baruțu T. Arghezi pe bulevard, au izbucnit instantaneu amândoi într-un râs molipsitor, iar Baruțu m-a luat pe după umeri și mi-a declarat amuzat că-mi apreciază umorul și că mă sfătuiește să mă apuc de scris.

Si a fost pentru mine o mare lecție de viață!

 

P(r)ozeur: Vasile de Zarand

Articole asemanatoare


Scrie un comentariu

trimite