A pune lupa culturală pe subiecte aparent mărunte și neînsemnate, cum ar fi în cazul de față cremeșul, își află rostul într-o viziune paradoxală, oblică, legată de sfera experiențelor personale. Tocmai de aceea poate fi de larg interes. 

La începutul anului stăteam la masă cu niște prieteni din străinătate - un belgian, un croat, un german, un polonez, un moldovean, un slovac, un maghiar - într-un mic și cochet restaurant din Alpii italieni. De îndată ce a ajuns desertul, un "millefoglie", am început să ne minunăm, numind prăjitura din fața noastră, fiecare pe limba lui: kremšnita, kremówka, tompouce, krempita, kremna rezina, cremeș, napoleon, kremschnitte.

Cu toții am susținut că delicioasa prăjitură este originară din propria țară. Astfel ne-am trezit prinși într-o luptă aprigă, până când unul din cei mici de la masă a întrebat cu voce tare, cristalină, ridicată cu un semiton de candoarea copilăriei: al cui este defapt cremeșul? 

M-am lăsat prins în hora obiceiului uman de a ne însuși tot ce este bun și de a le refuza celorlalți dreptul de a poseda aceleași calități,

În  copilărie, bunica îl făcea exact la fel, am apărat “cu dinții” monopolul foietajului crocant și cremei pufoase din ouă de casă de atacurile "adversarilor". Dincolo de comicul luptei pentru a demonstra că nimeni altcineva decât geniul propriei naționalități nu poate crea așa o minunăție, am început să mă întreb serios care este defapt originea lui. Intrigat de aceasta temă am lansat ipoteza verigii lipsa: suntem cu toții beneficiarii unei moșteniri culturale comune, un continent european de facto unit între două foi de cremeș.

În estul Europei, națiunile noastre au fost despărțite cu garduri de sârmă ghimpată și de auto-amăgire foarte mult timp  în timpul comunismului așa zis „internaționalist”; poate de aceea nu percepem încă vastul patrimoniu comun european. Pentru mulți dintre noi, timp de decenii, lumea de dincolo de  granițe fluctua în mister. Nu cunoșteam decât foarte puțin și doar în clișee mozaicul colorat al obiceiurilor gastronomice ale vecinilor noștrii, ale diferitelor grupuri etnice care populează țările din Balcani, ce să mai spun de cele din Vest. Vă relatez pe scurt câteva locuri pe care le-am vizitat pentru a-mi limpezii ideile .

Denumirea de  Cremeșnit sau Cremeș vine evident de la cremă. Se folosește de obicei o "cremă de lapte fiartă" cum o numesc vechile cărți de bucate sau cremă de vanilie sau "crème pâtissière" dacă e sa folosim limba franceză. La varianta cremșnitului arădean se adaugă frișcă. Îmi place foarte mult varianta de cremă de frișcă cu vanilie care m-a dus dealtfel într-o călătorie de studiu în Franța, patria gurmanzilor, acolo unde bucătarul elvețian Vetel aflat în slujba lui Louis al II a creat  faimoasa cremă de frișcă cu vanilie. Am ajuns ușor lângă Paris, la castelul Chantilly. Pe lângă o colecție fabuloasă de artă am avut ocazia să gust în sfârșit crema Chantilly la ea acasă. Cofetăria de acolo, amplasată în curtea castelului oferă posibilitatea unei degustări combinate, fie o porție de cremă goală fie presărată cu fructe. Am încercat ambele variante, absolut încântătoare. Să fi fost de la smântâna bio, așa cu mi s-a sugerat, sau doar de la secretul bine păstrat al meșteșugului? Crema de la Chantilly mi-a rămas ca punct  de referință și stea polară pentru a mă orienta mai apoi în constelația cremelor de vanilie care umplu generos cremeșniturile.

Din Franța m-am mutat în orășelul de lângă Zagreb, Samobor. Este arhicunoscut pentru Kremšnite care, spre deosebire de ale noastre, sunt servite călduțe, obicei pe care l-am comparat cu servirea "pastelului de nata", tarta portugheză cu cremă de gălbenuș. 

 Se țin acolo festiv "Zilele cremeșului"; cineva a compus chiar un imn anume dedicat. O degustare lungă la terasele de acolo și încetezi să te mai simți mediocru, contingent sau muritor.

 Pentru  persoane pofticioase aflate în vizită în Croația este un loc de neratat.

Țin să menționez în continuare cremeșul sloven din Bled, nu departe de granița cu Italia. "Kremna rezina" aici este la rang de rege al patiseriei. Celebrul poet și prozator Milan Dekleva a scris o carte pentru copii  intitulată: "A so kremšnite nevarne" (tradus: sunt periculoase Kremșniturile). Atribuie prăjiturii calități magice. Poate aduce pacea atunci când doi se ceartă. E destul să stai la aceeași masă și să mănânci un cremeș împreună.

Am răsfoit-o cu un localnic pentru a mă dumiri. Da, titlul este defapt o întrebare. Răspunsul vine promt în dialogul dintre o fetiță și un băiat:  "Depinde, spuse îngândurată... dacă mănânci mai mult de cinzeci și trei (cremșniturile) devin periculoase". 

Închei acest scurt periplu în Polonia, unde am dibuit patiseria unde cu mulți ani înainte, însuși Papa Ioan Paul al II ar fi sfidat pericolul, înfulecând 18 bucăți de cremeș, dar pierzând din păcate provocarea și pariul făcut în grupul colegiilor de la terminarea liceului. Un alt proaspăt absolvent de bacalaureat reușise să mănânce mai multe.

Nu departe de casa natală a Papei din Wadowice stau cuminte cu computerul pornit și scriu aceste rânduri. În jurul meu deși măsuțele sunt pline, se aude  clinchetul lingurițelor; puțina materie sonoră dată de conversație este pilduitoare. Cu deja multe decenii în urmă, când Papa a făcut publică această amintire, aici la cofetăria Czarny, s-au grăbit să schimbe numele prăjiturii în "kremowka papieska".  "Cremeșul papei" a devenit peste noapte și mai popular în Polonia, reconectând  națiunea în jurul dorinței de libertate și prosperitate.

Pe final, îți recomand  cititorule să închei ca și mine acest text, cu un mic răsfăț, gustând cu lăcomie un cremșnit proaspăt, lăsând papilele gustative să fie fermecate de simfonia savorilor delicate. Cele mai multe cofetarii din Arad ridică pregătirea acestui desert gustos la rang de artă. O încântare delicioasă te va desprinde de grijile și vicisitudinile vieții, acționând  ca un balsam pentru suflet. Carpe diem, trăiește clipa.

Robert Hag-Barkher