P(r)oza zilei: Crăița

Undeva pe la sfârșitul acestei veri, medicul meu cardiolog, carismatica doctoriță Anda Pascariu, mi-a interzis categoric să mai calc prin fast food-urile Aradului, căci colesterolul meu a luat-o din nou razna și era pe cale să-mi înfunde iarăși arterele.

Așa că, de voie, de nevoie, eu, care nu știu să gătesc decât cafea la expresor, a trebuit să-mi achiziționez un aparat AIR FRYER ”Ninja”, plus cartea de bucate aferentă. Din păcate sofisticatul dispozitiv de preparat bucate pe bază de aer cald nu avea ”aferentă” și o bucătăreasă, cu rolul barem să mă asiste și să mă inițieze în secretele artei culinare.

Așa că am fost pus în situația de a-mi asuma de unul singur riscul de a descifra tainele gătitului, aidoma unui ucenic alchimist ce săvârșește la întâmplare transmutația elementelor.

Și, dacă în ceea ce privește peștii cumpărați gata tranșați de la LIDL și cartofii pai polonezi de la PROFI, gata îmbibați în mujdei, lucrurile erau cât de cât simple și nu trebuia decât să-mi programez friteuza, felierea unui piept de curcan depășea cu mult firavele mele cunoștințe de chef.

Așa că m-am deprins să dau câte o raită de câteva ori pe săptămână prin Piața Mică a municipiului, cu speranța secretă că voi putea achziționa niscaiva alimente sănătoase și care să nu trebuiască decât spălate și apoi expuse la aburii binecuvântați ai friteuzei.

Și uite așa, într-o amiază toridă de August am dat în piață peste o gospodină în vârstă, venită cu marfă tocmai din Țara Moților și care avea masa plină cu roinițe, ”crăițe”, cum li se mai spune în Țara Zărandului, probabil o reminiscență veche de două mii de ani, de pe vremea când romanii colonizaseră Transilvania și extrăgeau aurul din creierii Munților Apuseni și această ciupercă se numește în limba latină AMANITA CAESAREA, ciuperca cezarului, devenită craiului, în graiul moților și alintată CRĂIȚA și era poruncă împărătească păzită cu sfințenie, sub amenințarea pedepsei cu moartea, ca acel băștinaș, sau colonist roman, ce găsea roinița, crăița, să nu o consume, ci să o predea de îndată stăpânirii, ce o ambala în gheața scoasă din măruntaiele Peșterii Scărișoara, pentru a fi trimisă la Roma, unde era prețuită ca o delicatesă cu virtuți spirituale deosebite.

În vreme ce-i povesteam toate acestea, bătrâna moață mă privea viclean pe deasupra ochelarilor ei legați cu sârmă, de parcă-ar fi fost Ion Iliescu în anii lui de glorie postrevoluționară și, cu un zâmbet la fel de șiret, baba m-a îndemnat să-i cumpăr roinițele, asigurându-mă că au trecut de mult acele vremuri și acum nu mă mai paște chiar nici un pericol.

Atunci am întrebat-o pe baborniță dacă prin pericol să înțeleg că nici măcar vrăjitoarele din Țara Zărandului nu mai folosesc crăițele pentru a  accede la Tărâmul Celălalt, atunci când își boscorodesc farmecele, însă cotoroanța s-a prefăcut că nu mă mai aude și mi-a cântărit la repezeală un kg de ciuperci și mi le-a trântit într-o pungă de plastic, ferindu-și privirea de a mea, în momentul când i-am plătit bureții.

Ajuns acasă, am spălat cu grijă crăițele și le-am așezat cu grijă în friteuza mea cu aer cald, însă nu le-am consumat după gătire, ci le-am pus la rece în frigider.

Abia seara, târziu, am încălzit la cuptorul cu microunde crăițele Babei Cloanța și le-am mâncat pe nerăsuflate, aproape fără pâine, căci erau deosebit de gustoase și aveau o aromă de neuitat.

Apoi m-am pornit să-mi fac obișnuita mea plimbare de la miezul nopții, când numai eu și mașinile Jandarmeriei și ale Poliției Locale mai bântuiam pe străzile adormite ale orașului.

Pe vremuri mai mă întâlneam în aceste ronduri nocturne și cu câte un pitoresc om al străzii, un boschetar sau vreun cerșetor, dar de când Prefectura și Primăria au pornit inumana campanie de ”eradicare” a lor, bulevardul este noaptea pustiu și noua aristocrație postdecembristă a Aradului poate ieși acum liniștită la promenadă pe lună plină, etalându-și costumele stilate de firmă italiană, asortate dizgrațios cu buze gonflate de saxofonist de jazz american și, bineînțeles, mașinile de marcă, dobândite exclusiv din ”inginerii financiare” scandaloase și contracte suprarealiste cu bietul stat român, fără a fi nevoită să strâmbe din nas la existența oamenilor fără adăpost, care nu numai că miros crâncen de la o poștă, ci mai au și aroganța de a întinde mâna spre ei cerșind un leu.

Era o noapte senină de August, neobișnuit de luminoasă și puzderia de stele mi se părea că se apropiase periculos de mult de Terra și aveam senzația că aud foarte precis cum se învârt planetele în jurul Soarelui, ba chiar și Galaxia noastră, Calea Lactee, în jurul Găurii Negre ce soarbe din când în când câte o stea, care i-a intrat imprudent în forța de atracție și, simultan, percepeam acut foșnetul senzual al frunzelor din copacii de pe marginea șoselei.

Iar când am ajuns în Parcul Șahiștilor din spatele Primăriei, ei bine, în acel moment nu îmi venea să îmi cred ochilor, căci de la o masă de șah îmi făcea semne să mă apropii și îmi zâmbea cu ochii lui blânzi însuși Sandu ”Bin Laden”, boschetarul despre care scrisesem în presă în urmă cu șapte ani, că a murit înghețat de gerul lui Ianuarie exact la această masă.

Iar acum mă poftea cu un gest ceremonios să mă așez pe scaunul din stânga lui, în vreme ce el așeza piesele pe tabla de șah, semn că imediat vom începe încă una din nenumăratele partide, ce le-am jucat de-a lungul anilor împreună.

Nu îmbătrânise de fel în tot acest răstimp și își păstrase obiceiul de a mă privi vesel și de a scoate limba, ori de câte ori mă surprindea cu o mutare neprevăzută.

Nu scotea nici un cuvânt, iar eu i-am respectat tăcerea și ne executam fiecare liniștiți și concentrați mutările, până în momentul în care eu am apucat cu mâna dreaptă regina și atunci crăița a început să crească nefiresc în palma mea și s-a făcut tot mai mare și a sărit jos de pe masă, căci era de-acuma ditamai regina și crăița m-a smuls și pe mine de pe scaun și am început să dansăm un vals nebunesc și prietenul meu, boschetarul Sandu ”Bin Laden” scotea la noi limba fericit și bătea din palme frenetic ... și m-am trezit luat la palme de către o asistentă medicală (cu părul verde și piercing în nară), la Unitatea Primiri Urgențe a Spitalului Județean Arad, unde, după ce mi-am revent de-a binelea, asistenta cu părul verde și piercing ... mi-a explicat că am făcut o intoxicație acută cu AMANITA REGALIS,  o ciupercă otrăvitoare cameleon, ce  imită perfect AMANITA CAESAREA, roinița, crăița, o impostoare pe care o folosesc de sute de ani vrăjitoarele din Țara Zărandului și norocul meu a fost că m-a găsit un echipaj al Poliției Locale leșinat cu capul pe o masă în Parcul Șahiștilor și a sunat la 112 și SMURD-ul m-a dus de urgență la UPU.

P(r)ozeur: Vasile Zărăndan

Poza: GPTuța