Să reținem că ELISE WILK are o remarcabilă pregătire teoretică, fiind licențiată în Jurnalism (UBB Cluj-Napoca), absolventă a unui Master în „literatură și comunicare” (Universitatea Transilvania din Brașov) și a unui Master în scriere dramatică, precum și a unui doctorat în teatrologie (Universitatea de arte din Târgul Mureș). Apreciem inițiativa lui BOGDAN COSTEA, precizată cu prilejul lansării cărții, de a include în trei stagiuni succesive piese ale ELISEI WILK, nu numai un dramaturg valoros, ci și universitar, jurnalist și traducător, cu remarcabile contribuții în zona teatrului. ELISE WILK scrie profund și inteligent, nu pentru că a făcut un master despre scrierea dramatică, ci pentru că s-a construit, ca arhitect al unei povești, întotdeauna recognoscibilă în piesele sale, povești, în care cuvântul are greutate semantică, dar și valoare de simbol, iar situațiile dramatice deși par unice, în mod paradoxal, dobândesc valoare de generalizare. Nu este prima dată când ELISE WILK scrie „la comandă”, asumându-și cu luciditate această atitudine, astfel că și alte texte ale sale, precum ARĂDEANCA are un public sigur interesat de subiect. În urbea de pe Mureș, poate niciuna din întreprinderile sale, cu mare vizibilitate națională și nu numai, precum cele de vagoane, de strunguri, de ceasuri sau de mobilă, nu au fost și nu au rămas, ca opțiune, mereu aproape de sufletul arădenilor în comparație cu FABRICA DE PĂPUȘI, al cărei nume, devenit un brand internațional, a fost preluat ca atare de dramaturgul ELISE WILK. Astfel, în piesă, sunt menționate păpușile, bineștiute în Europa, dar și în Africa: Luela, Roxana, Aura, Victoria, Larisa, Monica, Daniela, Luana și în primul rând, Nadia, „o păpușă campioană”, „un simbol național, un model pentru copii”, „cea mai cunoscută și îndrăgită sportivă a planetei”. Dar păpușile și fabrica „mică, care îndeplinește vise mari”, cum subliniază un personaj al piesei (Maistra) constituie contextul, abordat pe varii paliere, în care redescoperim Aradul, surprins în perioada 1977-1989. Concepută în trei părți și anume: Partea I, „Tina, martie 1977”, Partea a II-a, „Aurora, august 1984”, Partea a III-a, „Izabela, noiembrie-decembrie 1989”, piesa este inegală ca story și în plan artistic, excelentă fiind în prima ei parte și insuficient elaborată în special spre finalul ei. ELISE WILK a creat numeroase personaje, chiar prea multe din punctul meu de vedere (34 !), toate având nume, cu excepția a două dintre ele (Securistul și Maistra, cărora le conferă valoare de generalizare) și adesea se precizează: șef de secție / secretară de județ / „de la sindicat” / „o turistă din RDG” / traducătoare / profesoară de germană/ coafează / electrician / soț / soție / soră / prieten, personaje, ce se regăsesc vag sau deloc în toate cele trei părți ale piesei. Construite firesc, uneori cu delicatețe și o anume grație realizată prin poezie și cântec, personajele ELISEI WILK relevă tangențial, fără să problematizeze nicicând cu emfază și grandilocvență, drame personale și situații limită ale cotidianului comunist: percheziții, ce conduc la sinucidere, șantajul „securistului”, rămânerea în occident și repercusiunile asupra familiei, absența apei și a gazului în apartamente, promovarea prin „pile”, repetițiile obositoare de 23 august. ELISE WILK introduce în piesă, succint, dar elocvent, momentul 1989, când „Ceaușescu a căzut, nu s-a împiedicat”, iar împușcarea acestuia în seara de Crăciun era privită „mâncând bomboane de pom”. Și totuși, „niciodată nu au fost atâtea vise, ca în zilele acelea”. Acest text lung, fragmentat în trei părți, cu numeroase personaje și cu situații aflate mereu în „mișcare” a constituit o reală provocare pentru regizorul CRISTIAN BAN. Fiind o premieră pe țară, care evocă urbea noastră, presupunând un anume patriotism local, poate involuntar, lectura scenică a însemnat un plus de dificultate. Dar spectacolul elaborat de CRISTIAN BAN, adesea în „cheie” comică, impregnat de muzica propusă de PAUL TONCA, aflat la a treia colaborare cu regizorul, a fost mult aplaudat de iubitorii arădeni ai Thaliei, care au umplut în totalitate sala mare a Teatrului arădean, negăsindu-se un loc, nici măcar la etajul al treilea, situație rarisimă în ultimii ani. Prezența celor 34 de personaje impuneau regizorului CRISTIAN BAN găsirea unei soluții privind distribuția actorilor, mai ales că ele, personajele nu aveau decât rareori o continuitate în povestea / poveștile învederate de text. Și totuși spectacolul a fost inegal ca „rezolvare” regizorală, unele momente au fost monotone, altele stridente, mai ales cele, de grup, relevând îngroșări neavenite, nejustificate de text. Scenografia semnată de IRINA CHIRILĂ este lipsită de inventivitate, dând impresia că a fost elaborată în grabă și în penurie financiară. Cei 12 actori însă, au întruchipat cu mare plăcere rolurile, dar fără strălucire în plan artistic, exceptându-le pe actrițele CALIȚA NANTU, admirabilă ca vizibilitate, prin interpretări pline de vervă, în tonuri diferite, a cinci personaje (Nadia, Tov. Ludmila, Aurora, Petra Punkista, turista din RDG, Bunica Viorica) și ALINA VASILJEVIC, memorabilă ca expresivitate în rolurile Tina, Maistra, Gina, mama Izabelei. Consemnăm și ceilalți actori din distribuție: CARMEN BUTARIU (Sybille, soția inginerului Schneider, mama lui Felix); ȘTEFAN STATNIC (Edwin Schneider, tatăl lui Felix, Marcel, strungarul); ȘTEFAN DOGARU (Tov. director, Miroslav, instructor brigadă artistică, Orlando, electricianul); MEDEEA CHIRILĂ (Geta, de la Sindicat, Claudia, Izabela); IULIA DRAGOȘ (Ingrid, Margareta, Corina, sora Izabelei); CARMEN VLAGĂ BOGDAN (Nuți, sora Tinei, Tov. Știucă, secretar de județ, Tanti Nuți); MARIAN PARFENI (Mario, Elvis Adidas, Teo, tatăl Izabelei); TUDOR JULA (Securistul, Tov.Boris, Lilo, fratele geamăn); ROXANA SABĂU (muncitoare, în prima parte a piesei, Sandy, Vero, prietena Izabelei); ALEX POPA (Zoli și OZN, Felix. Menționez, de asemenea, lighting designul realizat de ALEX DANCU, precum și afișul elaborat de conf. univ. dr. LAURIAN POPA.

Lizica Mihuț