Context:

Ca Fiu al Satului Bodrogu Vechi, am răspuns invitației umanime, de a fi în mijlocul unor oameni, cu adevărat primitori și care știu să și cinstească, dar să și goștească.

Astfel, gândurile mele exprimate, au oglindit nu doar istoria unui trecut fălos, ci și a unui prezent mănos.

Documentele vremii au consemnat, ca fiind de larg interes, în secolul al XIX-lea, două evenimente pentru Arad: Târgul de slugi la Pecica și Târgul de săruturi de la Hălmagiu (azi, Târgul de fete de pe Muntele Găina).

Ca să putem serba Orașul Pecica, la 22 de ani, trebuie să trecem prin (i)luminarea unor înaintași și a lor trudnicie și zăbavă (cărturari născuți și înnăscuți pe acest petec de pământ).

Conținuturi:

În vremea anilor 1746, se organizau multe târguri, la interval de trei luni, printre care era inclus și Târgul de slugi (acesta se organiza de două ori pe an).

Astfel, amintim duminica apropiată de Sînjorz și duminica apropiată de Sîmedru (Sfântul Dumitru).

Petre Ugliș Delapecica numește aceste târguri un fel de tocmeală a slugilor cu gazdele de a-și vinde brațele (pe un an sau pe șase luni).

Slugile erau grupate în patru segmente: supraveghetori, argați, căruțași, ciobani.

Istoricul Somogyi Gyula va surprinde (încă din 1912) viața trepidantă și pitorescul care existau în cele două Pecica (atestare 1335): Pecica Română și Pecica Maghiară, dar și îndârjirea de a deveni oraș și de a-și atinge pretențiile, prin fapte.

Astfel, va descrie pragurile anotimpurilor, starea localnicilor, dar mai ales, ziua de hodină, duminica, cândnicio căruță nu ridica praful de pe uliță.

Liniștea era  spartă doar de jocul îndăluit în fața unui bufet de sat (birtuleț), unde salba de fete aștepta ceata de feciori, să fie jucată.

Împrejur, peșcanii, nealcoși de a-și purta haine în viguri, așezați pe laviță, se omeneau cu văzutul și admiratul, ori cu ascultatul arcușului de higheghe (vioară).

Între timp, își aminteau de pita cu unsoare și de langoș, de lapte proaspăt, de ludăița friptă cu ou, sau de lebenița rece din fântână.

De fapt, Somogyi Gyula, a început, încă de prin 1910 să achiziționeze piese de etnologie (mobilier, obiecte reprezentative locale) din satele cu familii maghiare din Pecica, Mișca, Adea,Vînători, Ghioroc, Pădureni (spre a răspunde chemării Asociației Kolcsey de a fundamenta (1928) în patru săli ale Palatului Cultural, o componentă etnologică a Muzeului, care a devenit Muzeu Regional în 1951).

Un fericit prilej de a saluta familia Augustin și Florica Mureșan (adevărați rapsozi ai locurilor, ai ținuturilor istorice și cărturărești).

În altă ordine de idei, anul acesta se împlinesc 155 de ani de la nașterea marelui istoric și om de stat, Nicolae Iorga.

Din evocările lui Petre Ugliș Delapecica (învățător la Bodrogu Vechi și Hălmagiu) grupate sub titlul  În preajma unor scriitori, se cunosc date despre sosirea, la Arad de la Beiuș, cu trenul, a lui Nicolae Iorga.

Petre Ugliș Delapecica a consemnat (până în 1978) o seamă de astfel de evocări (cea cu numărul 39 este despre marele savant Iorga și întâlnirea cu acesta).

În toamna anului 1904 acesta a fost primit la poarta Mănăstirii Hodoș Bodrog (Petre Ugliș Delapecica avea să îl însoțească în locul arhimandritului Augustin Hamsea, alături de alți doi călugări prezenți).

Nicolae Iorga a văzut la mănăstire tot ce și-a dorit: vechea pictură, vechile icoane, cărți bisericești, arhiva ș.a.

Concluzii:

După 280 de ani de consemnare a Târgului de slugi, iată, Pecica serbează anii 22 de Oraș, de vecuire, de înfrățire a etniilor, de interes public orin turistic și nu numai.

Se cuvine să menționăm că această amplă dovadă de cercetare istoriografică (în etape diferite) a condus la așezarea acestui lăcaș de la marginea țării, pe un făgaș prosper și de mare interes din punct de vedere socio-cultural și geografic.

Nicolae Iorga a văzut Aradul ca un mahalagiu, curat, îngrijit, cu șapcă de mare ținută, ca de general (iată o altă metaforă a orașului Arad, văzută prin ochi de istoric, care a adăstat la Hotel Vass, Ardealul).

Iar Petre Ugliș Delapecica, a văzut Bodrogu Vechi un sătuleț milenar.

Celebrarea celor 22 de ani, vine să confirme faptul că truda tocmită de vânzare a brațelor, metaforic gest, este, în prezent, făptuită prin numele de Oraș.

Oh, Tempora...

Și mulți cărturari au fost, sunt și vor mai fi aici ...

Caietele Herminei stau mărturie, caietele de însemnări și lucrările profesorului Gheorghe Rancu (împreună cu dascălul Delia Chevereșan) stau pe stelaj de Muzeu la Șopotu-Vechi iar cărțile (despre care am asistat la prezentare, semnate de Eugenia Ponta Pete, Ioan Vasile Marcu) sunt orînduite în Biblioteci sătești, orășenești, personale, alături de Condeie Pecicane (Camelia Chifor) sau Lucrări monografice, semnate colectiv.

Se cuvine să cinstim și numele lui Doru Petescu, azi așezat pe frontispiciul Casei de Cultură Pecica (în semn de aducere aminte).

Și, totul, sub oblada unui alt cărturar, reașezat în Cântare fiului pierdut, Lucian Emandi prin grija profesorului Eugenia Ponta Pete, 2020 (care, s-a întors Acasă, la casa cu numărul 1278, prin Însemn Memorial, la 18 noiembrie 2017), sub  Lumina inimii tuturor creatorilor de Frumos de aici, din Pecica=Oraș.

Orașul Pecica are cultură imaterială și materială, are patrimoniu, are cărturari care stau sub semnul lui 22.

Și nu e totul:

Pecica are aspect de burg tradițional, are clădiri emblematice, are parfum și are administrație.

În simbolistică, acest număr înseamnă Mare Arhitect-Maestru: conceptual, motivat, echilibru, realizare, izbândă și preț .

Spre a nu uita vreun nume de astăzi care participă la cor, ansambluri, cenaclu, concert de folk și alte cîte mai sunt la vedere, în putere, avem a încheia cu poemul Bătrâna casă albă (Lucian Emandi):

Bătrâna casă albă de la țară/cu geamul spânzurat spre asfințit/în tine visul mi s-a zămislit/și a văzut lumina prima oară.

Trei Titluri de Excelență au aureolat ziua: Constantin Maftei (col.r. în vârstă de 100 de ani), Florica Florea, nepoata lui Lucian Emandi și Ioan Atimuț, antreprenor local).

Intervenții cu mult patos, îngemănate între trecut, prezent și, de ce nu, viitor, au conturat pașii bine așezați pe ogor pecican.

Desigur, au fost rostite cuvinte în talant de către oficiali, iar discursul domnului primar, Petru Antal, a fost siajul anilor parcurși, cu bune și rele, cu eforturi și zdruncinări, iată dovada vânzării metaforice a brațelor de altăoară (și de ce nu, meritate pe deplin).

Oficiali, clerici, cadre didactice, specialiști, antreprenori, oaspeți deosebiți, cetățeni ș.a au serbat toate acestea în ritmul unei corole de mâini împreunate ca înspre o blîndă îmbrățișare de suflete.

Un discurs despre o viitoare carte, despre meșteri și meserii, a fost interesant ca o pledoarie, prin ing. Liviu Nadiș.

O sărbătoare a bunului gust (în moderația semnată de Claudiu Iuga) a condus la secvențarea unui timp, care nu se șterge.

Cum nu se șterge nici parfum de ghirlande-candelabre de castani (pe întreaga uliță) în alb-rozaliu, precum se cade lunii lui Florar.

Într-un mod simbolic dar și apoteotic, o floare împupită în roș, i-am fost oferită domnului primar, Petru Antal, să o crească precum orașul (până va avea 22 de lăstuni sau boboci, pentru că, de la mic devenim mari)!

Mulțumesc!

Vă mulțumesc că mă primiți la Acasa Domniilor Voastre, unici, minunați Ziditori de Frumuseți!

La mulți ani, Pecica, oraș!

La mulți ani, peșcani!

A consemnat Florica R.Cândea, filolog, membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti, Filiala Arad