Vremea Romania, Arad -2°C

Stiri Arad

Cum să crești un copil sigur de sine?

Cum să crești un copil sigur de sine?
Comentează 1

Zilele trecute, în cadrul Săptămânii PSI pentru părinți, eveniment organizat de Editura Trei, în perioada 20-23 februarie, la Librăria Cărturești Arad,  am ținut o prezentare a cărții ,,Cum să crești un copil sigur de sine?”, scrisă de Hoffman, K., Cooper G., Powell B. și tradusă recent în limba română și editată la Editura Trei.

Am vorbit pe această temă timp de două ore și aș mai fi putut continua preț de câteva ore, iar dacă aș dori să țin un curs pe această temă, aș putea vorbi zile întregi, din perspectiva mai multor orientări în psihoterapie. Cu toate acestea, în cadrul prezentării mele, am urmat cursul orientării psihanalitice (a lui Sigmunf Freud) în care sunt formați autorii cărții, iar pe alocuri am legat informația de orientarea adleriană (a lui Alfred Ader), în care sunt personal formată.

 

Am ales această temă, în primul rând pentru că premisa întâmpinării cu mult curaj a provocărilor pe care viața ni le scoate în cale și a reușitei în viață, o reprezintă o bună încredere în sine și o stimă de sine bună. Și am ales această temă, mai ales pentru că știu că fiecare părinte își iubește cu adevărat copilul, iar intenția lui este întotdeauna pozitivă. Nu există părinte pe lumea aceasta (în afară de, poate, cazurile patologice), care să se trezească dimineața și să își propună să îi facă rău copilului, să-l rănească în mod întenționat, să-l frustreze, să-l enerveze, să-l descurajeze, ori să-i distrugă încrederea în sine. Dimpotrivă, fiecare părinte depune eforturi și, de cele mai multe ori, face sacrificii, străduindu-se din răsputeri să-i ofere copilului ce e mai bun.

 

Și totuși…ceva le scapă printre degete părinților și ceva ne scapă tuturor printre degete, în cadrul relațiilor, în general. A crește un copil sigur de sine, nu înseamnă doar a-l lăuda și a-i evidenția unicitatea și faptul că este special și deosebit față de cei din jur. Dimpotrivă, această abordare duce, de cele mai multe ori, la formarea unei atitudini de superioritate în fața celorlalți, la dorința de putere și la pornirea de-a fi preocupat de-a lungul veții pentru a obține atenție, laude, complimente și recunoașterea valorii personale din partea tuturor. Implică energie, un efort permanent și un consum continuu în plan psihic, emoțional și comportamental pentru a obține confirmarea și validarea sentimentului că semnifici și că valorezi ceva. Siguranța de sine și stima de sine bună nu se contruiește pe aceste ,,firișoare de nisip”, așa cum îmi vine în mod justificat să le numesc, ci pe sentimentul că aparții grupului din care faci parte, că ești acceptat așa cum ești, că ești iubit, că ești dorit, că faci bine ceea ce faci, că ești util și că poți contribui la binele celor din jur.

Iar fundamentul pentru toate aceste ,,pietre prețioase” pe care se contruiește încrederea în sine, o reprezintă relația copilului cu persoanele cele mai apropiate lui, iar când este sugar, în special cu mama, din al cărui corp se naște și de care este puternic atașat și dependent. Cu cât mai bine îi merge mamei, cu atât mai bine îi merge copilului ei, iar mamei lui îi merge cu atât mai bine, cu cât mai multă dragoste a primit ea în copilărie și cu cât mai multă ocrotire și sprijin primește din partea celor apropiați ei. Neajunsurile, obstacolele, traumele, disprețul și abuzul (de orice tip) la care este supusă mama, se răsfrâng în mod inevitabil și asupra copilului. Aceste aspecte sunt primordiale pentru a-i crea bebelușului un atașament sigur. Teoria atașamentului (elaborată de psihologul John Bowlby) descrie foarte amplu modul în care această siguranță se creează, subliniid faptul că rădăcinile problemelor comportamentale și de personalitate se află în tulburările de atașament dintre copil și mama sa.

Atunci când părintele este receptiv și sensibil la nevoie copilului, reușind să le identifice corect și să i le satisfacă, îi creează acestuia un atașament sigur. Cu cât mai des și mai bine îi sunt satisfăcute copilului nevoile în primii ani de viață și cu cât interacțiunile cu acesta sunt în mai mare număr pozitive, cu atât copilul își intenalizează mai multe amintiri pozitive, umplându-și ,,rezervorul” emoțional cu ,,combustibilul” necesar pentru a deveni autonom și a se desprinde, la un moment dat, în siguranță de părinții săi. Astfel, în viață, chiar dacă nu va avea alături de el părinții, îi va purta cu el, simțindu-se în siguranță. În sens invers, cu cât mai puțină ocrotire, protecție și afecțiune primește, cu cât mai puține nevoi îi sunt satisfăcute și mai rar, iar interacțiunile cu părintele sunt frecvent negative, cu atât mai însingurat se simte, iar vidul lui se adâncește cu fiecare zi care trece. ,,Rezervorul” lui emoțional va fi gol, iar el se va ,,agăța” și mai mult de părintele care îl frustrează, fiindcă nu deține ,,combustibilul” necesar pentru a deveni autonom, iar mai târziu se va ,,agăța” și de alte persoane cu comportamente negative, exact pe tiparul atașamentului său nesigur.

A fi sensibil la nevoile copilului pentru a i le satisface, pare să fie edificiul construirii siguranței de sine.

Bebelușul poate plânge pentru că e speriat, că-i e foame, că-i e sete, că e obosit, că e plictisit, că îl doare ceva, și are nevoie ca mama să-i identifie nevoia și să i-o satisfacă și nu să-l lase să plângă până se învinețește, ori să-i distragă atenția de la ceea ce simte.

Copilul are uneori nevoia să exploreze singur anumite lucruri în jocul său, să testeze prin încercare și eroare și să își descopere puterile personale, fiind conectat la jocul său, la sine și la spațiul său, fără ca cei din jur să-l întrerupă pentru a-l învăța ei ceva; iar aceasta este o stare care-i va permite ulterior să se concentreze și să se conecteze la sarcinile școlare și apoi la munca și la profesia sa.

Copilul are nevoia de a beneficia de echilbrul între a te bucura de cine și cum este el și ceea ce reușește să facă el, renunțând la dorința de a prelua controlul asupra tuturor activităților sale și a fi intruziv, impunându-i mereu preferințele, dorințele, gândurile și sentimentele tale; iar aceasta este o stare care-i va permite ulterior să înțeleagă că are un sine diferențiat de cei din jur, că este firesc să aibă inițiativă și să ia decizii în baza unei gândiri proprii, respectându-le și pe ale celor din jur.

Copilul are nevoia de a fi ajutat la nevoie, printr-o privire sau vorbă încurajatoare, atunci când învață anumite lucruri, când încearcă ceva și nu poate, când este bolnav, etc., și are nevoia de a beneficia de echilibrul între a face prea mult pentru el (iar răsfățul îl va împiedica să-și conștientizeze puterile personale) și a face prea puțin pentru el (ceea ce îl va frustra și descuraja); această atitudine îl va învăța să aibă înceredere în sine, să se bazeze pe propria persoană (în loc să fie dependent de cei din jur), iar atunci când are cu adevărat nevoie, să ceară sprijin cu încredere din partea celor din jur.

Copilul are nevoia de a fi protejat în situațiile în care se simte în pericol și cuprins de teamă (în nici un caz să-i fie transmise temerile părintelui sau să fie speriat de bau-bau, sau că va fi părăsit, etc.), chiar dacă părintelui îi este evident că nu are pentru ce să-i fie teamă. Altfel, cortizolul îi curge valuri prin vene și se află mereu în gardă și alertă, fiind stresat; această atitudine de liniștire îl ajută pe copil să învețe să-și gestioneze la un moment dat și singur emoțiile, atunci când teama îl copleșește.

În situațiile în care se simte obosit, rănit, părăsit, singur, frustrat sau derutat, copilul are nevoia de a fi alinat, mângâiat și tratat cu blândețe, pentru a dobândi sentimentul că cineva îl înțelege cum se simte, că nu e singur și că sentimentele sale pot fi împărtășite. Un aspect important este acela ca părintele să empatizeze cu el (prin mimica feței, prin tonul vocii, prin limbajul trupului), evitând să-i preia starea și să plângă atunci când și copilul plânge, ori să manifeste teamă atunci când și copilului îi este teamă; iar această atitudine de a păstra identitatea lui ,,eu” din ,,noi”, îi va facilita copilului posibilitatea de a înțelege că sentimentele lui îi aparțin, că este responsabil pentru ele, că se poate diferenția de cei din jur, chiar dacă cei din jur rezonează cu experiența sa emoțională.

Uneori copilul are nevoia de a se întoarce din când în când la părintele său, pentru a-și umple rezervorul emoțional cu interacțiuni pozitive, chiar dacă starea lui nu este neapărat negativă.

Uneori copilul este supărat pe diferite situații și persoane, fiind copleșit de emoții și are nevoia să vorbească despre ceea ce simte și nu să fie deturnat de la ceea ce se întâmplă în interiorul lui, pentru a se axa mai mult pe ceea ce este mai ,,important” în viață. El are nevoia ca părintele să-l sprijine să-și înțeleagă propria experiență interioară, să o împărtășească și să primească sprijin din partea celor din jur; iar această abordare prin care este liniștit în mod constant de către de părinți, îl ajută să își umple ,,rezervorul” emoțional și să aibă o ,,amintire procedurală” la care va putea apela în mod neconștient ulterior, pentru a se liniști și opri singur din plâns și va dobândi abilitatea de a-și exprima emoțiile și sentimentele într-o manieră asertivă.

 

Desigur, aceste lucruri necesită o aplecare mai profundă și la ,,firul ierbii”, care pot fi abordate în cadrul ședințelor individuale și de grup ținute de către specialiști și pe parcursul lecturării publicațiilor scrise tot de specialiștii în domeniu. Cert este faptul, că fiecare părinte este mai receptiv la anumite nevoi ale copilului și mai puțin receptiv la altele, iar aceasta se datorează, în mare parte propriilor experiențe din copilărie, legate de modul în care părinții săi i-au satisfăcut sau nu anumite nevoi.

 Tiparele parentale sunt, de cele mai multe ori, neconștiente și părintele reacționează instant în funcție acestea, abordând copilul cu critici, etichetări, comparații, descurajări, rușinări, crearea sentimentului de vinovăție, șantaj emoțional, pedeapsă sau chiar prin neglijare și abuz de orice tip. Este foarte la îndemână să etichetezi oamenii și în special păriții, să-i bagi în diverse ,,cutiuțe” și să îi blamezi, însă adevărul este că nu ne ajută cu nimic să facem acest lucru. Fiecare părinte este bine intenționat și face tot ce poate astfel încât să fie bine, iar copiii au și ei un ,,eu creativ” și interpretează lucrurile în manieră personală Tocmai de aceea,  consider util să ne analizăm viața și să conștientizăm aspectele de care nu suntem conștienți.

Vestea bună este, că tiparele pot fi conștientizate și schimbate și ar fi bine ca fiecare om să facă acest lucru înainte de a deveni părinte, sau imediat ce devine părinte. Nu există perfecțiune și este bine că este așa, fiindcă, altminteri, copilul s-ar duce în lume și numai cu perfecțiunea nu s-ar întâlni. Dar, dacă după o ruptură datorată neglijării nevoilor copilului, repari lucrurile ca părinte, dezvoltarea își urmează cursul firesc, iar copilul înțelege că oamenii au și părți pozitive, și negative.

 

Angela Plăcintar,

Psiholog și psihoterapeut adlerian

Galerie foto (15)

Scrie un comentariu

trimite