Emil Pașcalău, adică prost gust, kitsch și incultură agresivă la Sala OVIDIU MAITEC

scris de Vasile Zărăndan • 18 Aug 2019 • 59 Comentarii

Motto: ”Ce tragedie, să simți ca Shakespeare, dar să nu te poți exprima decât ca și un birjar!”

(Aldous Huxley)

Nu pun defel la îndoială credința profundă în Dumnezeu și iubirea fierbinte de patrie a craioveanului Emil Pașcalău, care și-a vernisaj miercuri, 14 august, la Sala OVIDIU MAITEC a Muzeului Județean Arad o amplă expoziție de pictură și desen. Însă faptul de a fi intens credincios, de a avea experiențe mistice copleșitoare chiar, nu-ți garantează cu nimic că o să le și poți exterioriza pe pânză, sau transfigura în literatură ori muzică la o înaltă cotă valorică. Și exact la fel se petrec lucrurile și cu dragostea de neam și țară. Altfel ar fi pline muzeele și bibliotecile de tablouri și cărți, pictate ori scrise de mari mistici și eroi ai popoarelor.

Că lucrurile nu stau deloc așa o dovedește istoria artei și a literaturii deopotrivă. Criminali, anarhiști, pedofili, cu conștiința neagră și ani grei de pușcărie în spate, precum Caravaggio, Francois Villon, Dostoievski (și lista e a naibii de lungă), au fost, cu toate acestea, mari artiști. Și asta pentru că, până și bunul Dumnezeu, în înțelepciunea Sa, atunci când este vorba despre artă, operează cu alte criterii (estetice) și nu cu cele ”Zece Porunci”.

Or, picturile și desenele expuse de Emil Pașcalău pe simezele Sălii OVIDIU MAITEC trădează o rigiditate, o crispare și o lipsă de expresivitate de parcă ar fi fost executate după fotografii proiectate pe hârtia sau pânza respectivă. Ca să nu mai vorbesc despre compoziția lor, ce divulgă un autor despre care ai impresia că habar nu are de evoluția artei, de istoria ei.

Adică, așa cum în cele nouă luni cât stă în pântecul matern, un copil trece pe scurt prin toate stadiile de dezvoltare ale speciei umane (de la simple molecule organice la vierme, pește, broască, rozătoare, maimuță, OM), sau, în limbaj științific spus, ontogeneza repetă în rezumat filogeneza, tot așa și pentru un artist al zilelor noastre e esențial să facă efortul și să ”repete”, să studieze istoria picturii (sculpturii, literaturii, filmului, muzicii etc), începând de la desenele rupestre din peșterile neoliticului și până la cele mai insolite experimente ale artiștilor de astăzi. Numai astfel va putea veni apoi cu ceva nou, valoros și original în artă.

Însă, compozițiile lui Emil Pașcalău sunt opera unui semidoct, care nu are nici prospețimea candidă a unui pictor naiv, nici dezinvoltura unui pictor (post)modern, ce se mișcă ca la el acasă printre contexte și curente și care, prin lucrările sale, este tot timpul într-un dialog polemic referențial cu întreaga moștenire culturală.

Aceste pretențioase (nici nu știu cum să le spun!) ”tablouri-metaforă”, aceste ”picturi-personificări” cred că l-ar face să zâmbească indulgent și pe un elev de clasa a IX-a de la un liceu de artă, iar mie unul mi-au adus aminte de ilustrațiile puerile ale revistei ”Turnul de veghe”, cu care Martorii lui Iehova mă asaltau cândva cu regularitate.

Păcat că decidenții Muzeului de Artă Arad au pus la dispoziție cu atâta generozitate Sala OVIDIU MAITEC acestei expoziții, ce balansează între prost gust și ridicol.

Și nici nu vreau să-mi imaginez cât de mâhnit o fi maestrul Ovidiu Maitec (sculptorul arădean cu ale cărui lucrări se mândresc azi muzeele marilor metropole ale lumii !), când o vedea, de dincolo de nori, pe cine a fost nevoit ”să găzduiască”.

Iată, în final, și un citat din gândirea artistului plastic Emil Pașcalău: ”Tarabele acestei lumi îți oferă și te îmbie să le cumperi gunoaiele, valorile fiind ascunse ochilor noștri. La fel este și în artă...” ce mă duce și pe mine cu gândul la proverbul românesc: ”Gura păcătosului adevăr grăiește”!

Vasile de Zărand