”La Padova școala poeților văd, 

Făpturi nătângi și micuțe, 

Stăteau cuminței pe olițele lor

Purtând pe căpșor tichiuțe”

           (Heinrich Heine)

Cum acum la începutul verii pădurile și pusta Aradului au început să fie năpădite de ciuperci și bureți de toate soiurile, culorile și mărimile, unii comestibili, alții doar mimând sănătatea, iar câțiva pur decorativi, am purces la o scurtă trecere în revistă a lor, trecere prilejuită de apariția unuia pe care l-aș încadra în ultima categorie: decorativ, declamativ și inofensiv.

Concret, este vorba despre Dacian Don, cu al său volum de poezii ”Poeme de alcov”, subintitulat sugestiv-parșiv: ”Candidoze”, lansat recent la Biblioteca Județeană A.D. Xenopol, pe ritmuri de desuetă muzică folk și în ritmurile ditirambice, perfid ticluite, ale poeților Vasile Dan și Petru M. Haș. Și, cum gura păcătosului adevăr grăiește, Petru M. Haș l-a atenționat de la bun început pe junele autor că, stând la masă între cei doi, ge găsește ”precum Isus între tâlhari”.

Probabil că mefistofelicul Petru M Haș, aflându-se în sala din care unchuil său, în urmă cu 70 de ani conducea Regionala PCR și tremura toată Crișana în fața lui, o fi știind câte ceva despre mersul istoriei căci, tradusă pe înțelesul tuturor, prezentarea făcută de Vasile Dan volumului de debut al lui Dacian Don, susține că în această carte autorul sintetizează cam tot ce a avut el de spus în poezie și, deci, în eventualele viitoare volume, Dacian Don nu va mai putea decât să se repete.

Ce oracol i-a dezvăluit lui Vasile Dan cum va evolua lirica lui Dacian Don nu știu, luată însă în sine această afirmație n-ar fi neaparat peiorativă, știut fiind că mari poeți, de la Arthur Rimbaud sau Charles Baudelaire și până la Ion Barbu, s-au impus în marea literatură cu doar un singur volum de poezie. Însă aici perfidia a venit din faptul că Dacian Don a fost comparat cu Mihai Traianu și Gligor Sava, doi autori pitorești, boemi și ... cam atât!

Dar nu mă miră câtuși de puțin această politică de ”promovare” a valorilor literare locale, practicată cu brio de la Revoluție încoace de către președintele Filialei Arad a Uniunii Scriitorilor, ce s-a înconjurat de o suită de ”pueți” semidocți și servili, a căror singură calitate literară este fidelitatea față de Vasile Dan, carele i-a uns scriitori.

(Dacă acestor memebri ai USR le-ai da o dictare pe întinderea unei coli de hârtie A4, trei sferturi dintre ei, adică exceptându-i pe cei care sunt ”la bază” profesori, ar face cu siguranță minimum 4 greșeli de ortografie!) Și atunci de unde ”ambițul” acesta de a se numi poeți și prozatori români?

Din două motive: 1. Majoritatea și-au trăit tinerețea pe vremea comunismului, când prestigiul scriitorului român era imens și 2. cei 50%, adică procentul pe care ”prestigioșii”-l primesc la minuscula pensie, dată azi de statul român.

Sunt rațiuni omenești - preaomenești, dar de aici și până la a produce pe bandă ”puieți și puiete” fără valoare, de care nu a auzit și nu va auzi nimeni în veșnicie, este pentru națiunea română un prejudiciu echivalent cu a tipări bani falși. Iar dacă falsificatorii de bani (vezi: Andre Gide) primesc ani grei de pușcărie, Vasile Dan, în schimb, primește tot felul de recompense (materiale - pensie de merit) și spirituale (premii de poezie, sau distincții la ridicolele turnire de poezie, organizate de staff-ul USR prin străinătățuri) din partea șefului ierarhic, președintele Uniunii Scriitorilor din România, Nicolae Manolescu, criticul literar octogenar, care a modificat statutul USR, astfel încât să poată fi reales până la 100 de ani, exact ca (recent) președintele Chinei.

Și ca să vedeți până unde poate merge ridicolul, s-a ajuns ca Aradul să aibă mai mulți poeți autori de ”hai ku”, decât Japonia, țara ce a inventat acest gen de poezie. Ioan Matiuț, Ligia Holuță, Domnica Pop, Rodica Iacob, Ioan Dehelean, Petre Don, Lăcrimioara Iva, Paulina Popa etc. sunt nulități literare binecuvântate, pardon, gonflate de către Vasile Dan, care are nevoie de un anumit număr minim de membri, pentru a putea ține filiala, cu ajutorul căreia își face jocurile (prin voturile membrilor) în viața literară contemporană.

Dar, întrebându-ne cinic, măcar câștigă Aradul ceva din asta?

Răspunsul este că, pe termen mediu și lung categoric NU câștigă nimic, dimpotrivă, prin această confuzie deliberată a valorilor, este împrăștiată nesiguranța și se resimte o acută lipsă a reperelor autentice și a modelelor adevărate pe care le-ar putea urma tinerii. Și-i îndepărtează pe arădeni de literatură, căci cine naiba poate ”să guste” niște poeme ce nu spun nimic, nici măcar autorilor lor?! De altfel intelectuali frecventabili, precum Lizica Mihuț, Lia Faur sau Vasile Leac au părăsit prompt ”arca” lui Vasile Dan, când au văzut cu ce ”puieți și puiete” devin tovarăși.

La urma urmei, spunând-o pe cea dreaptă, Aradul a dat de-a lungul timpului doar doi prozatori: Ioan Slavici și Gheorghe Schwartz și doi poeți: Ștefan Aug. Doinaș și Dan Damaschin! În rest, vorba poetului Bacovia: ”Un gol istoric se întinde”.

Așa că junele Dacian Don să fie foarte atent atunci când grecii îi fac (cică, dezinteresați) complimente - cadou. Chiar dacă Vasile Dan și Petru M. Haș sunt doar greco ... catolici !

Vasile de Zărand